Acum cinci zile, a văzut lumina tiparului o micuţă carte-poveste, pe care am avut plăcerea de a o vedea crescând dintr-o idee, apoi câteva gânduri aşternute în cuvinte şi câteva schiţe, într-o carte palpabilă, pe hârtie, cu ilustraţii colorate şi tot dichisul (mai puţin ISBN ).

Dar mai mult decât o carte-poveste, „Doi la o putere nouă” este o carte-cadou, creată împreună cu Emma Mocan şi Andrei Rus, şi dedicată Ligiei şi lui Paul Mocan care au pornit pe acelaşi drum împreună, unindu-se prin căsătorie. Textul este scris împreună cu Emma, iar ilustraţiile sunt făcute de Andrei cu un mic ajutor din partea mea.

Şi cum unei cărţi îi stă mai bine pe hârtie decât pe ecranul monitorului, am decis că nu voi publica aici cartea în format electronic. Din păcate însă, am doar un singur exemplar tipărit, dar pot să o arăt oricui mă cunoaşte şi e curios să o vadă, până când (şi dacă) o vom publica într-un număr mai mare.

„Doi la o putere nouă” – o poveste de dragoste şi ‘ecologică’, în patruzeci de pagini:

A patra parte a exerciţiului literar urmează după Viaţa ca un carusel şi Domnu’ Toma.
Pe a treia, eu am ratat-o, Emma nu: Povestea trei.
Aşa că iată a patra poveste a Emmei – Fourth, şi povestea mea – Despre impacturi şi aşteptări …

Despre impacturi şi aşteptări

Mingea de tenis murdară zăcea inertă lângă peretele din bucătărie, împrejurată de cioburi din geamul fereastrei prin care trecuse cu câteva minute înainte.

– Ți-am spus că asta o să se întâmple, Andrei! Tu – nu şi nu!

Nervoasă, Ioana luă făraşul şi începu să măture cioburile, în timp ce Andrei privea admirativ la urma lăsată de proiectilul galben-verzui pe peretele opus geamului.

– Iată o zi normală de vară, spuse Andrei, acum două miliarde de ani: dinozaurii încă aşteaptă în adormire să se nască (peste o mie şi ceva de milioane de ani), iar omul nici nu visează să existe, e prea devreme pentru omenire. Doar nişte organisme primare, eucariote, nesemnificative la prima vedere, stau cu burta la soare. În Africa de sud, dintr-o dată „trosc-pleosc”, ditamai meteoritul pică din univers. De nicăieri. Un bolid de zece kilometri lungime, lăţime şi grosime, la două sute de mii de kilometri pe oră. Ca un gândac înaripat care se zdrobeşte într-o zi de vară de parbrizul unei maşini în viteză.

– Puteai să le spui ceva copiilor! Să nu mai se joace tenis în curtea blocului. De când ţi-am zis?
Să meargă pe un teren de tenis, nu aşa, alandala!

Andrei continuă contemplativ:

– Ei, dar câte nu s-ar fi spus şi scris dacă pe vremea aia existau oameni pe Pământ… Scandaluri mondiale, supoziţii de atentate teroriste, panică, preziceri, „sfârşitul lumii” – tot tacâmul. Aşa – bine mersi – pe eucariote nu le-a durut nici măcar în cot de „marea bubuitură”, mai ales că nu aveau încă membre superioare deci nici coate. Şi cu mintea lor de atunci, eucariotele au numit evenimentul: „marea bubuitură de alaltăieri”. Şi mult timp aşa i-a şi rămas numele vremii cu pricina: „alaltăieri”. Până când peste două mii de milioane de ani, eu venit nişte oameni şi au zis că nu e bun numele şi că-l schimbă în „Orosirian”.

– Orosirian?! Ce tot îndrugi acolo?…

– Numele pe care i l-au dat oamenii e inspirat dintr-o limbă veche şi melodică în care „oros” însemna munte, iar „eira” însemna întindere. Una peste alta, cam pe atunci bănuiau ei că s-au format munţii. N-aveau de unde să ştie cu siguranţă, pentru că eucariotele n-au lăsat nici o însemnare concretă despre ce s-a întâmplat pe vremea lor. Şi ar fi avut multe de povestit… Ar fi putut spune de exemplu că ştiau despre „marea bubuitură” de ceva vreme. Era semnalul pe care îl aşteptau. Semnalul care le spunea: daţi-i drumul şi evoluaţi! Şi şi-au dat drumul la evoluţie, trecând prin toate stadiile: organisme multicelulare, insecte, peşti, amfibieni, reptile, mamifere, dinozauri, tot lanţul până la mine şi la tine: Andrei Terescu şi Ioana Naumovici. Şi uite că din nou, trosc şi pleosc, un alt meteorit sferic propulsat dintr-un univers exterior spaţiului nostru intim – apartamentul -, a trecut prin stratosfera (sub formă de geam al bucătăriei) care separă lumea noastră şi lumea dinafară, şi s-a izbit de perete. Impactul, spre deosebire de cel de acum două miliarde de ani nu a fost la fel de nimicitor, dar poate la fel de năucitor pentru cineva care nu face parte din mediul local: al eucariotelor acum două miliarde de ani şi al blocului ăsta, acum.

Terminând cu strânsul cioburilor, în tăcerea urmată de peroraţia amuzant-ştiinţifică, Ioana se întoarse spre Andrei. Expresia ei – gravă, contrară zâmbetului satisfăcut de pe chipul lui, nu prevestea nimic pozitiv. Tăcerea se prelungi câteva secunde în care Andrei putea ulterior să jure că a auzit un al treilea meteorit cum sfâşie straturile superioare în picaj. Şi fiindcă el nu făcea parte conştient din mediul local al universului în care urma să se întâmple, impactul frontal următor avea să fie cel mai devastator dintre cele trei:

– Andrei, vreau să ne despărţim!

Bogdan Adrian Stănescu
21 Aprilie, 2009

Exerciţiul literar continuă cu partea a doua. De data asta mi s-a părut puţin mai greu, fiindcă a trebuit să continuăm cu aceleaşi personaje din povestea precedentă, într-un episod inspirat de o fotografie nouă.
Povestea Emmei – Călătoria buburuzelor şi povestea mea – Domnu’ Toma …

Domnu’ Toma

– E Domnu’ Toma, stă la patru…

Ioana, se întoarse spre femeia care îi şoptise conspirativ numele bărbatului. E adevărat că Ioana îl studia de câteva clipe bune, iar Tanti Nuţi, o vecină de la acelaşi etaj, observând-o profită de ocazie şi intrase în vorbă. Cu acelaşi ton complicitar, vecina continuă:

– Asta face în fiecare zi la ora trei: iese pe balcon şi fumează!

Ioana schiţă un zâmbet, nevrând să se implice într-o conversaţie, se uită la ceas şi îşi luă din nou geanta la scotocit. Îşi amintea că îşi luase cheile de dimineaţă de pe frigider când a plecat, iar acum nu le mai avea! Irul de buze, cele trei feluri de şerveţele, agenda şi pixul, cutia de analgezice, portmoneul, actele, punguţa de bomboane aromate, oglinda de buzunar, umbrela, telefonul mobil, încărcătorul telefonului, pachetul de ţigări şi bricheta, leucoplastele şi crema de mâini… toate erau acolo şi niciunul dintre lucrurile astea pe care le căra cu stoicism zi de zi în geanta de umăr nu o puteau ajuta într-o problemă atât de simplă: să intre în casă. Era obosită iar răceala pe care o prinse înainte cu trei zile îşi făcea tot mai simţită prezenţa.

– De ce nu luaţi loc pe băncuţă? Întrebă Tanti Nuţi, invitând-o pe Ioana să i se alăture.

– Vă mulţumesc!, îi răspunse Ioana, şi după ce îşi mută plasele de cumpărături de lângă marginea balconului mai aproape de uşa apartamentului, se aşeză.

– Ce spuneaţi de domnul Toma?

– Domnu’ Toma, da… în fiecare zi – ca într-un ritual – la ora trei fix, e pe balcon şi-şi fumează ţigara. Una singură, de fiecare dată. În rest rar îl poţi vedea pe-afară. E alt om de când cu accidentul!

Durerea de cap pe care o resimţise întreaga zi din cauza răcelii crescu brusc în intensitate şi Ioana o întrerupse pe Tanti Nuţi:

– V-aş putea ruga să îmi aduceţi un pahar cu apă?

– Sunteţi bine? Sunteţi cam palidă.

– Sunt doar un pic răcită. Un pahar de apă îmi va face bine.

Femeia încuviinţă şi plecă înspre apartament după paharul de apă. Ioana o urmări cu privirea şi când aceasta dispăru cu totul în interiorul apartamentului, îşi întoarse atenţia din nou înspre etajul unu al scării interioare, unde domnul Toma îşi fuma impasibil în continuare ţigara. Mai sus cu un etaj, pe balustrada balconului, un porumbel veghea tacit întreaga scenă. Domnul Toma nu-l deranja pe porumbel, la fel cum porumbelul nu-l deranja pe domnul Toma. Era ca un fel de legătură invizibilă între cele două personaje care împărţeau aceeaşi ipostază. Tocmai asta îi atrăsese atenţia Ioanei şi cu câteva minute înainte, când renunţase să îşi mai caute cheile şi îl sunase pe Andrei să vină de la serviciu mai repede.

O uşă din curtea interioară a imobilului se trânti de perete cu zgomot, eveniment care îl determină pe porumbel să îşi ia zborul instinctiv din reflex de apărare. Un copil străbătu diagonala curţii în fugă în drum spre ieşirea la stradă.

– Copiii ăştia! Sunt atât de gălăgioşi! exclamă vecina Ioanei, cu paharul de apă în mână. Un pic de linişte nu poţi avea! Aşa.. şi vă ziceam de accident…

Cuvântul „accident” se estompă sub zgomotul de bătăi de aripi ale porumbelului care spre surprinderea Ioanei îşi reluă poziţia cu grijă, exact în acelaşi loc, deasupra domnului Toma. 

– Da… acum un an, nu cu mult înainte ca dumneavoastră şi soţul dumneavoastră să vă mutaţi aici s-a întâmplat tragedia… Mult nu e de povestit, pentru că tot ce ştiu e din auzite. Ce pot să vă spun e că o iubea foarte mult. Copii n-au avut şi acum a rămas singur…

Un ţârâit de telefon răsună din locuinţa doamnei Nuţi care îşi ceru scuze şi dispăru din nou în apartament.
Rămânând din nou singură, Ioana îşi întoarse privirea înspre domnul Toma, care între timp îşi terminase ţigara. Urmă o scenă la care Ioana, singurul spectator al întâmplării nu putea decât să privească uluită. Porumbelul de deasupra se lăsă în zbor până pe umărul bărbatului şi îşi lipi corpul de faţa omului într-un gest aproape tandru. Domnul Toma îl luă în palme şi cu grijă îl sărută pe creştet plin de afecţiune.

– Iartă-mă că am întârziat, Ioana, dar cu traficul ăsta… M-aştepţi de mult?

– Andrei, uite!

Andrei îşi aţinti privirea spre locul indicat de Ioana, însă balconul era acum gol. Nici urmă de domnul Toma sau de porumbel.

– Andrei, nu-nţelegi? Era ea.. porumbelul era ea!…

Febra care o cuprinsese a durat o săptămână la sfârşitul căreia Ioana nu-şi amintea ce era aievea şi ce a visat…

Bogdan Adrian Stănescu
11 Martie, 2009

Împreună cu doi prieteni şi colegi (Emma Mocan şi Mihai Savu) am dat curs unui exerciţiu de exprimare, literar. Exerciţiul era simplu: pornind toţi trei de la aceeaşi fotografie, fiecare trebuia să creăm o poveste. Am ales împreună o fotografie oarecare (de data asta una pe care o făcusem eu) şi am scris.
Iată ce a ieşit: povestea Emmei – Fantezie despre copilărie, povestea lui Mihai – O zi la bâlci, şi povestea mea – Viaţa ca un carusel …

Viaţa ca un carusel

– Ioana, mi-am adus aminte! Acum îmi amintesc perfect visul de ieri!

– Hai, spune-mi-l!

– De fapt… am doar o imagine în minte din tot visul, dar cred că asta spune tot. E o imagine plină de culoare şi detalii, dar întunecată în acelaşi timp şi parcă neclară…

– Păi cum vine asta, Andrei? Sau e cu detalii sau e neclară?!

– Nu ştiu, aşa… dacă ar fi fost un tablou, autorul cred că i-ar fi spus “Viaţa ca un carusel”.

– Ca un „cal rusesc” ?

– Ioana, tu m-asculţi ce-ţi zic ? Ca un “carusel” – o roată cu căluşei care se învârt. De ce caşti, te plictisesc?

– Nu, dar mi-e somn, hai – spune-mi despre carusel.

Andrei îşi cufundă capul pe spate în pernă şi închise ochii. Inspiră profund şi îşi continuă ideea:

– E un carusel obişnuit, cum erau mai demult – cu desene multe şi becuri, cu zorzoane, cu maşinuţe şi cai. Întotdeauna caii mi-au plăcut cel mai mult. Îmi amintesc că atunci când treceam prin parcul de distracţii trăgeam de tata să mă lase să mă dau pe căluşei şi cu greu îl înduplecam. Cred că n-avea răbdare să aştepte. Uneori mă lăsa, şi tocmai ăsta e momentul, asta văd în imaginea ca o frântură dintr-o secundă încremenită în timp: eu – copil fiind – călare pe un bidiviu din lemn dintr-un carusel… Pe tata nu îl văd, dar îl simt, ştiu că e acolo, ca o prezenţă tutelară care însă îşi exercită funcţia de tutore doar din inerţie. Important e că senzaţia de prezenţă a lui e acolo…

Pauza din explicaţia lui Andrei umpluse camera cu linişte, presărată răzleţ de zgomotul maşinilor care treceau nepăsător şi aparent fără direcţie, tranzitând strada din faţa blocului.

– Şi ce înţelegi tu din imaginea asta pe care spui că ţi-o aminteşti?

– Nu ştiu dacă „a înţelege” e cuvântul potrivit. Acum că mi-am adus-o aminte, dintr-o dată simt… da, ăsta e cuvântul: simt sensul vieţii. Mi se pare că mi s-a revelat o fracţiune din viaţă pe care pot să o văd „din afară”, obiectiv, ca un spectator. Tot tabloul ăsta parcă ilustrează viaţa unui om: ca o călătorie ciclică, ce nu duce de fapt niciunde, ci se învârte în jurul aceluiaşi punct invizibil. Și întocmai ca şi în imaginea din vis, viaţa în ansamblul ei are multe planuri, e bogată, plină de culoare, e structurată şi bine pusă la punct. Iar tu, fiindcă te afli în mijlocul ei, eşti conştient doar de o nişă din abundenţa de detalii. Parcă se subliniază şi ironia vieţii: ţii în mână hamurile unui cal sau volanul unei maşini dar, în acelaşi timp, nu ai controlul propriu-zis al direcţiei de deplasare. Important e să te bucuri de călătorie, iar asta se vede cel mai bine în bucuria copilului de pe calul din lemn care zburdă fără să se mişte.
    Mi se pare interesant şi faptul că eu – cel de acum, sunt conştient în vis în postura de privitor şi nu de participant. Analizez, nu trăiesc episodul. Privesc din perspectiva tatălui, doborât de lipsa unei destinaţii în viaţă, care se uită prin caruselul transparent pentru el – doar o măgăoaie din fier şi lemn, pictată şi cu un motor în mijloc care nu produce decât gălăgie. M-am îndepărtat de la perioada neştiutoare, sinceră şi atât de ferice de copil, şi am ajuns în locul în care văd, dar nu mai privesc, aud, dar nu mai ascult, mă bucur, dar nu mai sunt fericit. Viaţa e ca un carusel. Viaţa ca un carusel!
    Ioana, dormi?…

    Pe geamul dormitorului iluminat de felinarul de vizavi de bloc se întrezăreau umbrele fulgilor de zăpadă care se jucau zglobii în coborâre. Era ultima zăpadă din anul acela, într-o marţi noapte în care Andrei îşi amintea atât de clar imaginea din vis, cu el pe un cal alb de lemn de pe un carusel. Era deja târziu în noapte, iar pentru Andrei cel din prezent – matur, responsabil, cu rate şi facturi de plătit lunar, cu şefi şi oameni subordonaţi la serviciu – dimineaţa de miercuri nu prevestea decât o nouă zi de muncă, fără culori, fără căluşei sau zorzoane.

Bogdan Adrian Stănescu
25 Februarie, 2009