fixpix.ro » fotoreportaj

Ani noi fericiţi

bstanescu — Thu, 05 Jan 2012 11:40:03 +0000

La început de an 2012 ne-am luat aparatul de fotografiat pe post de sorcovă şi am mers să ne colindăm familiile cu noi membri. Puii de om aflaţi în primii ani fericiţi ai vieţii lor ne-au întâmpinat voioşi sub brad, în braţele tinerilor părinţi şi printre jucării şi s-au lăsat fotografiaţi fără teamă.

Cu drag, pentru Bianca, Maia, Elias, Sonia, Sava, Dan şi Rareş.
La mulţi ani, piticilor!

O mică selecţie din albumele fiecărui prunc mai sus menţionat:

Bianca

Maia

Elias

Sonia

Sava

Rareş şi Dan

Zece Ceainării din Cluj-Napoca

bstanescu — Tue, 02 Mar 2010 10:22:32 +0000

Te întrebai unde să bei un ceai bun în oraş, în Cluj-Napoca?

Întrebarea s-a pus şi pe grupul de utilizatori “I Love Cluj” de pe una dintre cele mai mari reţele sociale de pe internet, grup care are (la data publicării articolulului) aproape 12,000 de fani!

Unde îţi bei ceaiul în Cluj?

Dintre răspunsurile date de iubitorii de Cluj, am luat 10 dintre ceainăriile indicate şi am făcut din ele un mini-proiect documentar. Cu lista în mână, acum 3 zile, împreună cu Emma am vizitat fiecare dintre cele zece ceainării sau cafenele unde se bea ceai, am cerut aprobarea de a face fotografii, şi am documentat totul.
A durat în total 3 zile: o zi documentare, apoi scrierea textelor şi editare fotografii şi în final publicarea.

Zece ceainării în Cluj-Napoca…

Top 10 Tea Houses in Cluj

Textele sunt în engleză şi sunt publicate pe site-ul Explorra.com, dezvoltat în cadrul firmei la care lucrez: Lateral;
Fotografiile (aproape 100) sunt realizate de mine;
Articolele sunt scrise de Emma Mocan;

Iată şi lista ceainăriilor (o găsiţi mai frumos detaliată şi în linkul de mai sus: Top 10 Tea… ):

Deci găseşti în Cluj cam tot „ceai” vrea.

Târgul din Negreni

bstanescu — Thu, 18 Oct 2007 07:01:55 +0000

De mai bine de un secol se întâmplă în fiecare an. “E calumea”, “Găseşti de toate”, “Eu anul trecut mi-am cumparat un ‘polar’”, “Eu schiuri aproape noi”, “Oai, n-ai fost?!” ş.a.m.d… Ei bine, în cele din urmă, într-o zi ploioasă de octombrie m-am dus şi eu pe E60 – jud. Cluj – la Târgul de la Negreni.

Căţeii de pluş animaţi de ubicuele baterii marca 777 m-au întâmpinat voioşi încă de la intrare. Țopăiau încântaţi de colo-colo, nepăsători la gloata de oameni care li se derula frenetic prin faţa ochişorilor mici din plastic ‘made in China’. N-am zăbovit, am luat aer în piept şi m-am avântat în vârtejul de oameni care se prelingea prin toate cotloanele târgului. După trei paşi însă, avântul mi-a fost curmat de cinci cerberi locali aranjaţi în formaţie de gard viu – tăiau bilete. Mi-am plătit tributul (un Leu) şi m-am lăsat învăluit pe ritm de manea în desişul ceţii de fum de mici.

Dincolo de graniţa formată de perdeaua de ceaţă şi linia de cale ferată Cluj-Oradea, mi s-a revelat Târgul, întins de-o parte şi de alta a Crişului Repede, ca o mirobolantă pată multicoloră într-un decor gri şi umed. N-am apucat să mă dezmeticesc că m-am şi aliniat în rând cu lumea care se desfăşura de-a lungul tarabelor improvizate pe saci de celofan, pături, în portbagajele maşinilor, în corturi de rafie, cutii de carton sau direct ‘la mână’.

- Vă interesează ? mă întrebă plină de efervescenţă proprietara unei oglinzi cu rama poleită. - Nu, numai fac o poză! i-am zis, în timp ce observam cum entuziasmul îi dispăruse brusc, ca o mască aruncată deoparte. Pe chip îi revenise aceeaşi hidoasă şi spălăcită dezamăgire pe care o puteai citi în ochii multor vânzători de nimicuri din Negreni.

Într-un colţ, un poliţist numismat cumpăra arginţi de la un ţigan în timp ce de pe un morman de geci de piele, un alt ţigan studia discuţia la fel cum poate odinioară faraonii contemplau din vârf mulţimea de la poalele piramidei. - Îs de argint ? - De argint, mânca-ţi-aş!.

Obiecte tradiţionale: 15%; vechituri: 70%; chinezării: 15%. Cam aşa ar arăta un posibil bilanţ al conţinutului din târg. Sticle, candelabre, sfeşnice, păpuşi, oglinzi, tablouri, cleşti, şuruburi, monezi, carioci folosite, pantofi (mii de perechi probabil), robinete, aparate de bărbierit, telefoane vechi, telefoane noi, transformatoare, rindele, haine, o cască militară… mă opresc. Am ameţit: griul din cer, ploaia şi noroiul aferente toamnei, milioanele de minuscule lucruri de care nu aveam nevoie, tristeţea de pe tarabe şi din oameni – toate astea m-au terminat ca o baterie 777 într-un căţel de pluş.

Am trecut înapoi printre tarabele negustorilor, cu privirea în pământ de teama de a nu le da vreo speranţă falsă, prin mistica perdea de fum cu miros de mititei şi cârnaţi la grătar, peste pod, peste calea ferată, peste E60… Înapoi la oraşul în care târgul a fost înlocuit de sterilele ‘supermegahypermarket’-uri şi ‘mall’-uri mai numeroase decât numărul de cartiere.

Fotoreportaj în 30 de imagini de la Târgul din Negreni

Cu aburi

bstanescu — Mon, 06 Nov 2006 10:15:08 +0000

Pentru cei care nu au citit sau nu vor citi ultimul număr din revista PHOTO Magazine (Octombrie 2006), iată o transcriere a articolului publicat împreună cu Vlad Mereuţă prin amabilitatea redactorului şef al revistei, Harris Wallmen.

Pe urmele locomotivei cu aburi

Text: Bogdan Adrian Stănescu;
Fotografii: Bogdan Adrian Stănescu; Vlad Mereuţă *;

Ca să prinzi Mocăniţa pe Vaser, trebuie să te trezeşti dimineaţă devreme. Înarmat cu toată aparatura foto pe care o deţii şi cu ochiul şi declanşatorul în aşteptare, te îndrepţi către fostul depou CFF Vişeu, visând la aburii care o să te învăluie , la sunetul fluierului şi la zgomotul cadenţat al roţilor care se vor prelinge pe şine.

E sâmbătă dimineaţă şi e ora 5 şi jumătate. O idee răzleaţă îţi trece prin minte şi te face să te întrebi dacă nu cumva eşti un pic sărit de pe fix pentru că ai fost în stare să călătoreşti 4 ore cu trenul noaptea doar pentru a-ţi petrece încă 7 ore bune în vagonul altui tren, fără o destinaţie precisă. Însă gândul îţi dispare aproape instantaneu în momentul în care un fum alb şi gros se iveşte în depărtare ridicându-se ca o nălucă din orizontul caselor din Vişeu. Iuţeşti pasul, dar – dezamăgire totală – fumul se ridică doar din hornul unei fabrici. Nici gând de Mocăniţă , şi-ţi continui drumul prin dimineaţa răcoroasă. Iar dimineaţa devreme, la pas în Vişeu de Sus, nu are nimic de a face cu pitorescul – oraşul arată ca un loc părăsit de suflete. Însă oamenii probabil dorm, căci până la urmă e sâmbătă dimineaţa! După un pic de orientare turistică, îţi apare în cale prima vietate locală care în schimbul unei ţigări te îndrumă către „-Mocăniţă?! – ce?! aa.. depoul CFF .. în dreapta pe acolo şi o ţineţi tot înainte”.

6 AM – ajuns în depoul Căii Ferate Forestiere te învârţi printre ceferişti care de o viaţă fac acelaşi lucru, îmbrăcaţi la fel şi cu aceleaşi deprinderi şi vocabular, şi printre cele patru locomotive cu aburi de linie îngustă. Muncitorii nu par deranjaţi de aparatul de fotografiat, ca şi cum în fiecare dimineaţă ar poza la fel de dezinvolţi în timp ce îşi fac treaba .

Deşi aparent pitorească pentru turişti, viaţa în zona Vaser nu este deloc uşoară. Nea’ … Vasile (poţi pune orice nume aici – mai ales dacă ai uitat să îl întrebi cum îl cheamă) îţi va povesti probabil în timp ce face controlul locomotivei Cozia-1 cum de trezeci de ani lucrează în acelaşi loc iar viaţa e grea, la fel de grea pe cât sunt preţurile de mari . Îţi va povesti apoi de Măriuţa, cea mai îngrijită dintre locomotive. O scot la plimbare doar în situaţii deosebite – de exemplu când se filmează vreun film de epocă. Un alt meşter îţi povesteşte cu mândrie că Măriuţa e atât de curată încât dacă tragi o dungă cu şerveţelul curat pe carcasa locomotivei, şerveţelul va rămâne la fel de alb. O afirmaţie destul de îndrăzneaţă, luând în considerare atmosfera întunecată de depou de cale ferată în care lucrurile dormitează sub un strat negricios de cenuşă şi praf amestecate cu motorină. Dacă Măriuţa e într-adevăr curată… surorile ei nu sunt: Cozia-1 , 764.469 şi 763.193 (fosta Moldoviţa) sunt folosite zilnic pentru exploatarea lemnului de pe valea Vaserului.

Cele trei locomotive ale fostului CFF Vişeu, ulterior devenit „SC Vişeuforest” şi actual proprietate a „R.G. Holz” robotesc de zor pe vale în sus şi în jos, ducând vagoanele goale şi întorcându-se cu ele pline de buşteni. Pe lângă vagoanele pentru lemn, în funcţie de numărul de turişti sosiţi, la garnitura trenului care merge la Făina se adaugă unul sau mai multe vagoane în care turiştii vor fi purtaţi într-o călătorie cu unul dintre cele mai încântătoare mijloace de transport. Asta în cazul în care le plac trenurile!

Două ore mai târziu debarcării în depoul Vişeu de Sus, odată cu lumina crepusculară apar şi şefii de echipă: „-Cine-s ăştia? -Suntem fotografi -Şi ce faceţi aici? -Fotografiem… -Aha!”. Şi atunci, la insistenţele ferme şi puţine ale adevăratului portar al instituţiei (şi nu cel ce te-a lăsat să intri), îţi iei aparatul foto în spinare şi te duci acolo unde au voie să stea turiştii, adică în gara CFF, unde deja sunt strânse câteva familii care aşteaptă Mocăniţa. Biletul pentru călătoria cu Mocăniţa costă 25 de lei noi. Apoi totul e poezie…

În timp ce fumul care iese din coşul locomotivei se aranjează şi se descompune mirific în atmosferă iar mecanicul nonşalant o struneşte cu graţia necesară deplasării unei locomotive cu aburi, te desprinzi de restul turiştilor şi încerci să surprinzi momentele epice ale călătoriei pe linia cu ecartament de 760 de mm.

Ai să observi că „iuţeala maximă de 30 de kilometri/oră” te va împiedica de multe ori să tragi un cadru clar, hurducăturile vagonului propagându-se până în cele mai neştiute colţuri ale corpului tău şi ale obiectivului aparatului foto. Însă nu trebuie să te impacientezi fiindcă locomotiva cu aburi are două pofte lăuntrice care trebuiesc alimentate constant: apa şi focul. În viscerele bătrânei şi negre locomotive încap 3 tone de apă, pe care o va soarbe cu nesaţ din lacurile şi pârâurile de pe drum în cele trei opriri pe care le face, iar opririle îţi vor oferi răgazul şi stabilitatea necesară realizării „cadrelor ratate”.

25 de kilometri mai departe îţi dai seama însă că ai epuizat toate momentele cheie din călătorie, şi aştepţi să se întâmple altceva. Singura speranţă a unei schimbari de situaţie stă în răspunsul la întrebarea „oare ce-o fi la capătul drumului?”. Încă 16 kilometri de drum şi dai şi de răspuns: la capătul drumului nu e nimic. Ai ajuns, te dai jos, eşti la 3 kilometri de Ucraina, te invârţi o oră prin împrejurimi şi te sui înapoi în acelaşi vagon care te va întoarce de unde ai plecat. Probabil că ai să dormi pe drumul de întoarcere. Dacă nu, ai să surprinzi manevrele ingenioase prin care se adaugă vagoanele lăsate în urmă şi acum burduşite cu buşteni, sau modul în care „frânarii” (cei care se ocupă de frânarea vagoanelor la mersul în pantă) ajută la deplasarea corectă a trenului.

Încă 3 ore de coborâre şi te apropii vertiginos de Vişeu de Sus. Fericire mare pe toţi turiştii când lumea îşi regăseşte semnalul lăsat cu greutate în urmă . Deconectarea s-a sfârşit.

Eşti din nou conectat la viaţa modernă.

The end.

Restul fotografiilor le găsiţi aici: http://www.fixpix.ro/foto/mocanita/.

* = Fotografiile lui Vlad NU sunt afişate în articolul din jurnal pe fixpix.ro, le puteţi viziona însă în revistă sau în curând pe site-ul său personal (link: aici)

Gură cască

bstanescu — Mon, 19 Jun 2006 17:54:23 +0000

What is it? A bird? A plane? No.. it’s .. Superman.
Ce să fie? o înaripată? un avion? Nu.. E Superman ®

Ei bine, nu chiar.. dar ce e ? Uimită, lumea se uită în toate părţile…

Nu, nu e Superman, e miting aviatic. De pe un cer de amiază de iunie fără urmă de pată, soarele îţi intră – pe te miri unde – în obiectiv; La ora asta, şi umbra şi viaţa e dură. Trecând peste patetisme şi văicăreli, demonstraţiile aviatice de sâmbătă au fost de admirat. Şi admirate au şi fost:

Stânga sus: Radu Cristea, executând fascinante tonouri în trepte, ranversări, zbor pe spate, vrie şi alte minunăţii cu multe g-uri

Dreapta sus: cele trei avioane au legate aripile între ele cu sfoară, demonstrând precizia pilotajului prin menţinerea distanţei constante între aripi.

Dreapta sus: (pentru cei care nu ştiau) da, şi paraşuta se pilotează. (Aterizare cu paraşuta la punct fix)

Sus dreapta: unul dintre punctele atractive ale mitingului a fost vânătoarea de baloane umplute cu heliu… un fel de atinselea… cu elicea. POC!

Fâl fâl, fâl fâl, dar la final, au coborât cu toţii la sol.

Am avut dreptate – viaţa e dură până la urmă!

(PS: mulţumiri lui Radu Sălcudean pentru L – foto 1 şi 3)

CeRîFî 2006

bstanescu — Sat, 06 May 2006 15:34:10 +0000

Mă aşteptam la ceva mai serios… însă târgul de tehnologie a informaţiei din România, CERF 2006 mi-a părut mai mult un fel de bâlci (tipic românesc) IT. Prezenţa a fost destul de slabă din partea participanţilor.. (n-am văzut Microsoft de exemplu); în schimb n-am putut să nu fiu izbit de opulenţa marilor furnizori de telefonie mobilă şi ISP cu standurile lor extravagante. Constanţa în tot peisajul erau fetele care de care mai simpatice şi zâmbitoare publicului:

N-am reuşit să plec de la CERF cu o idee clară asupra imaginii IT-ului românesc, dar dacă ar fi să îmi aleg, ar fi una din următoarele:

Cel puţin de la CERF, am reuşit să îmi dau seama la ce ajută tehnologia

Mişto

bstanescu — Thu, 04 May 2006 19:51:44 +0000

29 Aprilie, 2006
Chiar diferiţi – acelaşi sânge! – o mişcare mică, cu ~~(ră)~~sunet mare.

Acum cinci zile, s-au desfăşurat pentru cei strânşi în piaţa Muzeului artei din Cluj Napoca trupa Nightloosers şi Elvis Rromano. Concertul, împreună cu o expoziţie de fotografie tematică, au susţinut campania împotriva discriminării cetăţenilor români de etnie rromă. Ideea bună, deşi cred că putea să aibă o amploare un pic mai mare.. oricum.. bravo lor.

Bere Gratis n-a fost, da’ s-a dat:

Mişto!