Găsesc într-un final chibriturile, şi fără hârtie înfirip cu greu un mic foc unde punem la fiert apă pentru ceai într-o doză de bere de aluminiu. Facem totul bâjbâind şi folosindu-ne de lumina telefonului mobil. Nu sunt becuri la cabana unde ne aflăm. Suntem doi, într-o grădină, pe un deal într-o cabană de vară în construcţie.

Ne-am retras prin proprie voinţă din mrejele luminilor artificiale, din zbuciumul citadelei în care în mod normal vieţuim. De deasupra şi din apropierea oraşului, conştientizarea dependenţei pe care o creează mediul urban e mult mai puternic. Se simte mai puternic decât într-o ieşire la munte sau în afara oraşului. De aici se văd şi limitele pe care ni le-am construit pentru siguranţă cât şi limitele naturale care ni s-au dat. Blocuri, case, şosele, dealurile din orizont, cerul, stelele – toate se contopesc în acelaşi tablou.

Lucrurile pe care le luăm de-a gata mi se par dintr-o dată minunate. Focul care a prins curaj şi care ne fierbe apa e exact de ce avem nevoie. Doza din aluminiu înlocuieşte ibricul atât de la îndemână “acasă”. Apa de ploaie strânsă într-un butoi ia locul robinetului din baie.

Ne sorbim ceaiul şi ne retragem la somn, sub acoperişul cabanei proaspete şi frumos mirositoare a lemn şi răşină. Un ultim ombilic ne leagă totuşi de oraş: un cablu de curent întins provizoriu prin grădini pornind de jos de la o casă de la poalele dealului până la cabană. L-am tras sus în priciul cabanei şi-am pus laptop-ul la încărcat. Realizez cât sunt de dependent de oraş şi de toate anexele lui: de curent, de canalizare, de gaz, de internet, de lumina artificială, de Google, de telefon, de şosele asfaltate, de magazine alimentare…

Oamenii din oraş au uitat să privească în sus.

Împreună cu doi prieteni şi colegi (Emma Mocan şi Mihai Savu) am dat curs unui exerciţiu de exprimare, literar. Exerciţiul era simplu: pornind toţi trei de la aceeaşi fotografie, fiecare trebuia să creăm o poveste. Am ales împreună o fotografie oarecare (de data asta una pe care o făcusem eu) şi am scris.
Iată ce a ieşit: povestea Emmei – Fantezie despre copilărie, povestea lui Mihai – O zi la bâlci, şi povestea mea – Viaţa ca un carusel …

Viaţa ca un carusel

– Ioana, mi-am adus aminte! Acum îmi amintesc perfect visul de ieri!

– Hai, spune-mi-l!

– De fapt… am doar o imagine în minte din tot visul, dar cred că asta spune tot. E o imagine plină de culoare şi detalii, dar întunecată în acelaşi timp şi parcă neclară…

– Păi cum vine asta, Andrei? Sau e cu detalii sau e neclară?!

– Nu ştiu, aşa… dacă ar fi fost un tablou, autorul cred că i-ar fi spus “Viaţa ca un carusel”.

– Ca un „cal rusesc” ?

– Ioana, tu m-asculţi ce-ţi zic ? Ca un “carusel” – o roată cu căluşei care se învârt. De ce caşti, te plictisesc?

– Nu, dar mi-e somn, hai – spune-mi despre carusel.

Andrei îşi cufundă capul pe spate în pernă şi închise ochii. Inspiră profund şi îşi continuă ideea:

– E un carusel obişnuit, cum erau mai demult – cu desene multe şi becuri, cu zorzoane, cu maşinuţe şi cai. Întotdeauna caii mi-au plăcut cel mai mult. Îmi amintesc că atunci când treceam prin parcul de distracţii trăgeam de tata să mă lase să mă dau pe căluşei şi cu greu îl înduplecam. Cred că n-avea răbdare să aştepte. Uneori mă lăsa, şi tocmai ăsta e momentul, asta văd în imaginea ca o frântură dintr-o secundă încremenită în timp: eu – copil fiind – călare pe un bidiviu din lemn dintr-un carusel… Pe tata nu îl văd, dar îl simt, ştiu că e acolo, ca o prezenţă tutelară care însă îşi exercită funcţia de tutore doar din inerţie. Important e că senzaţia de prezenţă a lui e acolo…

Pauza din explicaţia lui Andrei umpluse camera cu linişte, presărată răzleţ de zgomotul maşinilor care treceau nepăsător şi aparent fără direcţie, tranzitând strada din faţa blocului.

– Şi ce înţelegi tu din imaginea asta pe care spui că ţi-o aminteşti?

– Nu ştiu dacă „a înţelege” e cuvântul potrivit. Acum că mi-am adus-o aminte, dintr-o dată simt… da, ăsta e cuvântul: simt sensul vieţii. Mi se pare că mi s-a revelat o fracţiune din viaţă pe care pot să o văd „din afară”, obiectiv, ca un spectator. Tot tabloul ăsta parcă ilustrează viaţa unui om: ca o călătorie ciclică, ce nu duce de fapt niciunde, ci se învârte în jurul aceluiaşi punct invizibil. Și întocmai ca şi în imaginea din vis, viaţa în ansamblul ei are multe planuri, e bogată, plină de culoare, e structurată şi bine pusă la punct. Iar tu, fiindcă te afli în mijlocul ei, eşti conştient doar de o nişă din abundenţa de detalii. Parcă se subliniază şi ironia vieţii: ţii în mână hamurile unui cal sau volanul unei maşini dar, în acelaşi timp, nu ai controlul propriu-zis al direcţiei de deplasare. Important e să te bucuri de călătorie, iar asta se vede cel mai bine în bucuria copilului de pe calul din lemn care zburdă fără să se mişte.
    Mi se pare interesant şi faptul că eu – cel de acum, sunt conştient în vis în postura de privitor şi nu de participant. Analizez, nu trăiesc episodul. Privesc din perspectiva tatălui, doborât de lipsa unei destinaţii în viaţă, care se uită prin caruselul transparent pentru el – doar o măgăoaie din fier şi lemn, pictată şi cu un motor în mijloc care nu produce decât gălăgie. M-am îndepărtat de la perioada neştiutoare, sinceră şi atât de ferice de copil, şi am ajuns în locul în care văd, dar nu mai privesc, aud, dar nu mai ascult, mă bucur, dar nu mai sunt fericit. Viaţa e ca un carusel. Viaţa ca un carusel!
    Ioana, dormi?…

    Pe geamul dormitorului iluminat de felinarul de vizavi de bloc se întrezăreau umbrele fulgilor de zăpadă care se jucau zglobii în coborâre. Era ultima zăpadă din anul acela, într-o marţi noapte în care Andrei îşi amintea atât de clar imaginea din vis, cu el pe un cal alb de lemn de pe un carusel. Era deja târziu în noapte, iar pentru Andrei cel din prezent – matur, responsabil, cu rate şi facturi de plătit lunar, cu şefi şi oameni subordonaţi la serviciu – dimineaţa de miercuri nu prevestea decât o nouă zi de muncă, fără culori, fără căluşei sau zorzoane.

Bogdan Adrian Stănescu
25 Februarie, 2009

Fac tumbe. Mă las cu ochii închişi să cad în golul sufletului meu şi în ultimul moment – chiar înainte să mă izbesc -, mă agăţ de o idee, de un gând, de o iluzie… Uneori însă nu găsesc ciotul de gând sau ideea care să îmi oprească descinderea, şi cad în starea dezgustătoare a melancoliei fără de cauză. Arareori se iese cu uşurinţă de acolo. Mai ales când eşti conştient că în spaţiul dinafară, în care te învârţi alături de alte milioane de suflete şi pe care îl numeşti ‘lume’, reuşesc doar cei care sunt în stare să se amăgească cel mai bine… Iar tu, deprivându-te temporar de această capacitate, nu mai poţi să te integrezi.

Scoasă din relativitatea afectivă prin care o privim, viaţa nu mai pare tocmai minunată. Diferenţa de timp de la momentul t-zero până la moarte e un şir necontrolabil de evenimente, un joc incorect cu natura în care natura va câştiga în cele din urmă. Întotdeauna va fi prea târziu, niciodată prea devreme. Întotdeauna vor fi prea multe de făcut, întotdeauna prea puţin timp. Şi pe lângă faptul că e atât de puţin, e atât de uşor de pierdut…

Într-un gest de renunţare ca la şah -când dărâmi regele pe tablă-, m-am trezit că am întors mouse-ul pe birou, cu burta în sus, într-un abandon temporar…

Deunăzi îmi aruncasem imaginea vieţii proprii în faţa unui prieten şi am început să dau cu piciorul în ea, evitând însă zonele sensibile, neştiute decât de mine. Dădeam în schimb acolo unde eram sigur că l-ar durea şi pe el dacă l-aş lovi. În zona uitată a timpului trecut care părea fără sfârşit, în care ne plimbam pe străzile cartierului şi purtam dezbateri lungi despre univers, viaţă sau femei, îmbătându-ne în propriile noastre idei şi cuvinte; în zona prezentului în care ne-am regăsit în faţa a două monitoare de calculatoare apăsând nişte butoane. Storşi de vlaga pasiunii perorării, de idealurile pe care le consideram atunci măreţe. Mai demult nutream o cu totul altă idee despre viaţa ajunsă la culmea tinereţii. Şi iată-ne acum aşezaţi tăcuţi la priveghiul unei pasiuni (de a comunica), sufocată într-un amestec scârbos de lene şi oboseală.

E un sentiment aproape plăcut în a-ţi vedea viaţa întinsă pe jos ca un sac de nisip, nepăsătoare parcă la loviturile dureroase de picior. Plăcerea însă nu vine din masochism sau din autoflagelare, ci pur şi simplu din prezenţa durerii care îţi aduce aminte faptul că încă mai trăieşti.

Simt că îmi lipseşte fermitatea de a face lucrurile care mă fac cu adevărat mulţumit şi că mă împotmolesc tot mai tare în masa vâscoasă a unei vieţi în care compromisul făcut iniţial a ajuns la rang de necesitate. Mi-e lene tot mai tare, în acelaşi timp frică şi parcă imposibil să mai fac ceva ca să ies din starea de amorţeală. În momentele de paroxism ale stării de anestezie a simţurilor şi voinţei, mă simt ca şi personajul Pink, din Pink Floyd The Wall, în scena “Comfortably numb”.

There is no pain you are receding
A distant ship, smoke on the horizon.
You are only coming through in waves.
Your lips move but I can’t hear what you’re saying.
When I was a child I had a fever
My hands felt just like two balloons.
Now I’ve got that feeling once again
I can’t explain you would not understand
This is not how I am.
I have become comfortably numb.

Încă un şut, încă unul.. Sper doar să mă pot ridica la un moment dat şi să merg mai departe…

Cred că oamenii – deşi se privesc în oglindă în fiecare zi -, foarte rar se şi văd pe ei înşisi. Întocmai cum într-o cameră în care citeşti o carte, ticăitul unui eventual ceas se estompează undeva în subconştientul tău lăsându-te în liniştea lecturii, probabil la fel se estompează şi imaginea eului în fiecare zi, adânciţi în lectura propriei vieţi exterioare.

Îmi aduc aminte că demult, când eram mai mic, mi-am privit faţa în oglindă, insistent să văd ce se ascunde în spatele gândurilor mele, a persoanei pe care o reprezintă imaginea mea. Încercam să văd dincolo de sticla lucioasă, dincolo de ochi. Nu ştiu cât am stat să privesc, însă rezultatul a fost că dintr-o dată a început să mi se facă frică. Îmi părea că m-am detaşat de mine şi că îmi zăresc dintr-un punct exterior privirea goală, ca un tunel întunecat către sufletul meu. Eram atât de conştient de prezenţa mea încât mi s-a făcut frică de mine – eul cel necunoscut.

Mă uitam ca într-o carcasă din care am ieşit puţin.

Cât despre al treilea ochi, e doar o rămăşiţă a unei presupuse evoluţii naturale la oameni, ce se ascunde mic – căt o perlă-boabă-de-mazăre – în mijlocul cochiliei cerebrale. De acolo, ca un ceas mic şi ciudat de precis, ne dictează pompând melatonina, ciclul circadian.

Somn uşor, mă duc să îmi liniştesc al treilea ochi!

Iubito, e nebuna lumea!
Să dăm cu pietre-n tot ce-au ridicat
şi-au zămislit de mii de ani,
căci fericirea – acum se cumpără cu bani
Eu şi nici tu şi nimeni altul
Nici nu mai suntem noi -
Iubito, e nebună lumea,
să aruncăm în ea cu bulgări de noroi

E ciudat, dar când ţi se întâmplă, ţi se întâmplă… dacă ai noroc, nu te mai trezeşti, dar dacă te-ai trezi, n-ai ştii ce naiba te-a lovit cu voluptatea unei bombe de efect, să fi fost ochii ei delicioşi? zâmbetul galant şi suav? sprânceana ridicată provocator? părul frumos ondulat? buza care parcă te ruga să o muşti? pielea fină şi plăcut mirositoare? un gest mărunt? o atingere prea potrivită în context ca să fie din greşeală? Oricum, ai înţelege iremediabil că erai îndrăgostit; la fel de indrăgostit precum era roşcoveaţă al nostru cu avioane în cap – să-l numim Ruby -, după ce într-o zi, o văzuse pe domnişoara Van, lăfăindu-se în toată splendoarea ei rubicondă pe un perete dintr-un colţ al lumii îndepărtat.

SÚFLET ~e n. 1) Totalitate a proceselor psihice, care caracterizează lumea internă a individului; latură psihică a omului; duh.

Din când în când mai dau o fugă până în cămara unde într-un cotlon întunecat am o cutiuţă de tinichea în care îmi ţin sufletul. Iau cutia – nu mai mare decât un borcan mic de zacuscă cu vinete – şi o agit puternic, să aud cum înăuntrul gol se izbeşte de pereţi, cu zgomot sec, boaba de mazăre, gămălia de ac sau firul de nisip care e înăuntru. De fiecare dată când îl scutur / zgândăresc, încercând să văd dacă e acolo, sufletul meu are altă consistenţă, formă şi greutate. Uneori însă, cuprins de panica unui posibil gol în carcasă, trec prefăcut nepăsător pe lângă recipient şi întind mâna la întâmplare după vre-o cutie cu ceai sau o sticlă de bulion de pe raftul alăturat.

Alteori, după un timp în care nu am mai aruncat de mult nici măcar un ochi către suflet, ridic cutia şi observ cu stupoare că e incredibil de grea.

Cred că în zilele astea am în ea un cartof. Atât de mare?!! – Nu…., atât de murdar!

Decolăm.

Conserva cu suflete marca Boeing 737 alunecă sinuos pe pistă, aşteptând manevra piloţilor, care ne desprinde ferm şi susţinut de Câmpia Panoniei. Plutim deasupra norilor ca o gâză albă, metalică, mânată de un ciudat imbold lăuntric de deplasare, către noi câmpii, către noi dealuri, către noi flori-citadele pe care le vom poleniza cu bucăţi din sufletele noastre. Ascultând în căşti “Marooned” de la Pink Floyd, în timp ce turboreactoarele ne poartă cele 200 de inimi peste o mare de nori albi, nemărginită şi pufoasă ca o pustă înzăpezită, sentimentul de autoexilare îmi bântuie gândurile.

Ieri am văzut prima ninsoare. Pe maşină, cu Mircea, ne-am bucurat ca doi copii, galopând pe bidiviul mecanic printre fulgii timizi dar nenumăraţi, care se topeau pe parbriz sau se aşterneau plăpânzi pe dealuri, pe ritmuri de Led Zeppelin.

Iarna se pare că a luat în braţe tot globul şi îl învârte de pe o parte pe alta, scuturând pe ici pe colo câte o plasă de fulgi.

Insesizabila legătură dintre om şi pământul natal, de oraşul natal, de patrie – pornită probabil din nevoia sentimentului de apartenenţă şi siguranţă – se întinde ca un elastic prins la două capete: unul înrădăcinat în glie şi altul legat strâns de suflet. Doar că la unii, elasticul plesneşte, lăsând sufletul pribeag să plutească cu un cotor de elastic atârnând în vânt, semn al dezrădăcinării.

Plouă

Atât de minunat plouă
De parcă plouă ca să spele oraşul
De oameni
Şi să aşterne peste case şi copaci şi parcuri
Un strat de cer.
(1999)

Am regăsit 2 poezii scrise acum 7 ani, poezii incipiente, deloc cizelate. Iată-le, oricum:

Cădeau adânci şi se topeau în tină
Frânturi lichide, parcă vii,
O infernală veşnică maşină
Ce tot zdrobea cu angrenaje mii
Pământul ce-l simţeam cum urlă
Când se destramă-n mii de părţi
Topindu-se în nesecata gârlă
Ce se adună-n mii de părţi.

Îmi zgârie geamul cu lacrimi mărunte
Şi zgârie-n mine cu unghii de fier
O ploaie eternă ce-n strigăte crunte
Îmi ucide fiinţa şi nu pot să zbier.
Te văd pe un mal cum răsufli pustie,
Aş vrea să te-ating, dar e totul un vis
Şi răcnetele urcă din mine o mie
Căutând în zadar spre amorul ucis.

Taximetrişti blazaţi pe Dacii tapiţate cu mii de briz-briz-uri, vitalul claxon, declicul de fază lungă, extensii ale personalităţii de şofer de dacie în oraşul Miticilor. Sictir…

Fratele meu, Moşule, rareori Tată, de cele mai multe ori Bă!

Frumoasele fete, frumoasele străzi, frumoasele clădiri, frumoasa spurcată şi întortocheată junglă citadină prin care mişună sutele de mii de suflete.

Bucureştiul în 5 poze