E trecut de zece şi jumătate noaptea şi răcoarea a început să ne învăluie odată cu întunericul. Suntem izolaţi pe un deal deasupra oraşului care cu puţin timp înainte, pe lumină – ne agresa privirea cu muchiile tăioase ale blocurilor de beton spălăcite. Acum oraşul e sclipitor, ca un peşte răpitor care îşi atrage prada cu un tentacul luminos şi minunat.
Citeste mai departe… »
Împreună cu doi prieteni şi colegi (Emma Mocan şi Mihai Savu) am dat curs unui exerciţiu de exprimare, literar. Exerciţiul era simplu: pornind toţi trei de la aceeaşi fotografie, fiecare trebuia să creăm o poveste. Am ales împreună o fotografie oarecare (de data asta una pe care o făcusem eu) şi am scris.
Iată ce a ieşit: povestea Emmei – Fantezie despre copilărie, povestea lui Mihai – O zi la bâlci, şi povestea mea – Viaţa ca un carusel …
De multe ori mă trezesc că mă plâng celor care mă ascultă. Iar când mă plâng, o fac cu năduf, sunt bun în a mă plânge. Şi fiindcă nefericirea este sentimentul care îi uneşte pe oameni mai mult decât oricare alt sentiment, reuşesc să captez foarte uşor empatia celor din jur…
Am încercat să privesc cu al treilea ochi, glanda pineală, poarta către necunoscut, către mine. Nu speram să văd mare lucru decât probabil teama instinctivă de o conştientizare a singurătăţii pe care o nutresc.
Iubito, e nebuna lumea!
Să dăm cu pietre-n tot ce-au ridicat
şi-au zămislit de mii de ani,
căci fericirea – acum se cumpără cu bani
Eu şi nici tu şi nimeni altul
Nici nu mai suntem noi -
Iubito, e nebună lumea,
să aruncăm în ea cu bulgări de noroi
