Viaţa în societatea şi epoca în care mă găsesc devine pe zi ce trece tot mai sărăcită de conţinut.
Sunt de-a dreptul dresat să reacţionez pozitiv şi să dau din coadă la lăpticul Lulu, făcut cu dragoste pentru mine, la Koca Cola care îmi trezeşte pofta de viaţă, la Banca Y care ţine la mine şi îmi dă credite mai mari şi alte mii de produse ale căror producători îmi au grija. Şi asta pentru că eu, utilizatorul final al produsului sunt cel mai de preţ avut pe care îl are producătorul.
Read more…
Ieri şi alaltăieri am fost în capitală. Casa Poporului, B-dul Magheru, Lipscani, C.A. Rosetti, Cişmigiu … toate astea le-am văzut şi le-am integrat într-un loc confuz din mintea mea, la care i-am dat un nume: “Bucureşti”.
Bucureştiul e un amestec difuz de pseudocivilizaţie europeană cu o colorată populaţie mioritică. E un oraş în care disonanţele sunt atât de puternice încât ajung până la grotesc. Pe de o parte vezi hoteluri minunate, vitrine îmbelşugate pline de bijuterii şi haine, cazinouri luxoase păzite de malaci îmbrăcaţi elegant, cu limuzine aşteptând la poartă, ca apoi, fără prea mult efort să vezi copii ai străzii dormind în faţa vitrinelor sau bătuţi de mame, alături de alţi fraţi desculţi cu pungile de aurolac în mână, în faţa Intercontinentalului (5 stele). Dar asta nu e nimic. Român fiind, eşti obişnuit cu astfel de imagini discrepante. Ce mă uimeşte în schimb şi mai mult este amalgamul de blocuri sumbre cu pereţii plini de igrasie, scorojiţi, Casa Poporului – imensitate inutilă de beton, puse alături de case vechi, maiestuoase, pline de verdeaţă, sau clădiri rămase dinaintea comunismului când Bucureştiul era în floare.
Aici găseşti bâlci, găseşti prostie şi ignoranţă, dar poţi găsi şi artă şi cultură. Mi se pare că e tocmai mediul de care am nevoie. Tocmai această discrepanţă îţi provoacă o halucinantă porţie continuă de realitate pură în care se combină cotidianul cu absurdul. În aerul supraîncins de pereţii de beton şi fier ai Bucureştiului pluteşte parcă un sentiment puternic de instabilitate logică. Logica formală îşi pierde sensul şi pe nesimţite te adaptezi la axiomatica oraşului. Tocmai asta le lipseşte străinilor – această disonanţă cognitivă atât de prezentă în Bucureşti. Noi nu vom scăpa niciodată de ea. Mă întreb dacă e bine. Am putea să îi spunem “disonanţa mioritică”.
Îmi aduc aminte vorba “de duh” a unor bucureşteni (auzită la Vaslui, acum vreo cinci ani..), elevi de altfel, ca mine la vremea aceea: “e marfă, mă, e beton !”. Deşi nu avea nici o legătură cu oraşul, cred că e cea mai potrivită vorbă pentru Bucureşti.
E marfă mă, e beton!.
23-07-2002
Mi-am dat seama câtă dreptate avea Nichita Stănescu şi cubul lui perfect: spunea de un cub care era aproape perfect tocmai fiindcă avea un colţ ciobit..
Am realizat acuma că de fapt ceea ce face o chestie unică sunt imperfecţiunile pe care le are..
De exemplu fizionomia unui om e definită tocmai de imperfecţiunile lui. Un caricaturist ajunge doar să deseneze urechea strâmbă, nasul acvilin, buzele într-o parte ale unui individ, pentru a-l reproduce pe hârtie şi să exclami: “-da, mă, asta e Georgel 100%” şi ce ciudat e să te gândeşti că de fapt atunci când iubeşti pe cineva şi te încântă cum arată, de fapt îţi plac toate micile sau marile imperfecţiuni care îl caracterizează.