Relicve

Există doar trei biserici în lume construite peste rămăşiţele apostolilor lui Isus: Basilica di San Pietro in Vaticano din Roma (Sf. Petru), Catedrala din Santiago de Compostella, Spania (Sf. Iacob) şi Biserica National Shrine of St.Thomas din Chennai (Sf. Toma).

Biserica St. Thomas din Chennai a fost construită de portughezi în 1522, peste mormântul Sfântului Toma. Acesta a venit în India să evanghelizeze creştinismul în anul 52, dar a fost ucis cu o suliţă optsprezece ani mai târziu.

O bucată din moaştele lui Toma stă la vedere în mormântul-altar de sub biserică, iar vârful suliţei este afişat în simulacrul de muzeu de lângă biserică (într-un colţ, îl întâlnim într-o vitrină şi pe Moş Crăciun). Trecând peste ridicolul muzeului şi chiar şi peste stângăcia amenajării mormântului, semnificaţia din spatele acestui loc este de o mare importanţă în istoria creştinismului. În prezent, în India există aproximativ 24 de milioane de creştini.

Resturi

Înainte de a vizita biserica Sf. Toma, în aceeaşi zi l-am însoţit pe Sunny într-o scurtă tură cu maşina în oraş. După douăzeci de minute de alunecare prin traficul intens ajungem în zona unde Sunny căuta o anumită vulcanizare. Eu în schimb căutam o oportunitate fotografică şi o felie de viaţă de stradă a celui mai mare bazar de piese auto din Chennai.

Harris (Adithanar) Road – aici e locul unde poţi găsi piese de schimb pentru orice maşină sau motocicletă care a călcat vreodată prin Chennai. Sutele de magazine la stradă, tarabele cu leduri sau autocolante pentru maşină şi nenumărate ateliere de pe trotuare împânzesc Harris Road şi străduţele lăturalnice. Fundalul sonor e potrivit cu tema, fiind asezonat din plin cu sunetele omniprezente de claxoane şi motoare în doi timpi ale ricşelor auto. Suspensii sau radiatoare, capace de roţi, furci şi ghidoane, volanuri şi faruri stau expuse la vedere în stive sau atârnate ca şi cârnaţii la uscat. Alte mormane de piese stau îngrămădite la intrarea micilor magazine-magazii transformându-le vizual în guri de peşteri.

Nu e un loc pentru cei ca mine care nu caută o piesă de schimb. Mă pierd printre mulţimea de oameni şi resturi auto şi mintea îmi zboară aiurea. Mă gândesc la câte maşini întregi se pot construi din toate rămăşiţele adunate pentru vânzare sau care e cea mai veche relicvă din tot bazarul.
Pentru ochiul meu neavizat locul pare un haos, dar măiestria vânzătorilor de a găsi piesa lipsă în toată această învălmăşeală îmi deschide o altă pesrpectivă, în care dezordinea lor e de fapt o artă.

(Sfâşitul părţii a opta dintr-o serie de însemnări din Chennai, India. Va urma.)

Sreeraman (citit: şriraman) e un tânăr de 28 de ani din Chennai, India. Vine dintr-o famile modestă şi are un zâmbet cuceritor care ar înmuia uşor inimile multor fete. E un băiat muncitor, student la şcoala de arte, dar şi angajat cu normă întreagă ca designer. După şcoală lucrează în ture de noapte (de la nouă jumătate seara la şase dimineaţa), apoi dimineaţă de la zece are cursuri din nou. Dar lucrează şi în ture de zi de la ora patru dimineaţa. Mai are şi o prietenă pe care o iubeşte şi cu care ar vrea să se căsătorească.

Am mai scris despre deschiderea şi bunătatea pe care o au locuitorii Chennai-ului, şi Sreeraman nu e o excepţie de la regulă. Ne-am împrietenit foarte uşor, în ciuda barierelor de limbaj. Engleza lui e mult mai bună decât Tamila mea (care se limitează la câteva nume de mâncăruri şi câteva saluturi), dar înţeleg doar jumătate din jumătăţile de engleză pe care le rosteşte. “No problem, no problem!” îmi spune din când în când şi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu înapoi neştiind dacă a înţeles ce am vrut să-i zic. Mă liniştesc singur ştiind că e o persoană inteligentă şi că a dibuit el ceva din ce-am “englezit” eu.

Sreeraman are o motocicletă pe care unii zic că o conduce fără frică (a se citi: ca un nebun) prin traficul din oraş. Dar dacă îl rogi frumos să meargă un pic mai încet fiindcă n-ai mai mers cu motocicleta, va înţelege şi o va face fără probleme.
Ca orice indian, Sreeraman îşi iubeşte mult familia. Atât de mult, încât înţelege că sora lui şi apoi fratele mai mare trebuie să se căsătorească, înaintea lui. Aşa că aşteaptă conştiincios de patru ani şi jumătate încoace (din clipa când s-a îndrăgostit de prietena lui), momentul în care o va putea cere de soţie. O vizitează conştiincios din şase în şase luni, călătorind cei 715 km dus şi apoi întors, pentru a petrece trei zile împreună cu ea.

Mersul pe motocicletă prin Chennai e o aventură. Indienii au această minunată capacitate de a se adapta din mers la orice problemă, iar asta se simte cel mai bine în trafic, pe motocicletă. Te strecori printre maşini, te scurgi printre ricşe şi autobuze, te înfiripezi în faţa puhoiului strâns la un semafor. Aerul şi viteza îţi răcoresc pielea, mirosurile te îmbrăţişează din toate părţile. Singurele inconveniente sunt praful, gazele de eşapament pe care le inhalezi din belşug şi faptul că poţi să mori mai repede. Dar toate pot fi trecute cu vederea când eşti pe o motocicletă în Chennai.
L-am rugat pe Shreeraman să mă ducă prin diverse părţi ale oraşului, să gust din savoarea locală, să-mi arate ce fac ei când ies din casă. Am fost pe Marina Beach, a doua plajă din lume ca lungime (unde am văzut Oceanul Indian), am mâncat vată de zahăr pe băţ, am tras cu puşca cu aer comprimat în baloane şi am băut Maaza (Fanta-ul de Mango, dar neacidulat, de la Coca-Cola). Apoi – după o săptămână de aşteptare – în sfârşit am ajuns să încerc ceva despre care citisem şi la care visam dinainte să vin în sudul Indiei: să beau prima cafea (kaapi) tipică locului. O cafea la filtru, cu lapte şi zahăr, servită într-un vas special care mi-a mers direct la suflet.

Sreeraman n-a avut privilegiul de a ieşi din ţară. N-a ajuns nici măcar în diverse locuri din India cum ar fi capitala ţării New Dehli sau Mumbai. Eu în schimb am ieşit din ţară de mai multe ori, mi-am vizitat şi capitala şi pe deasupra tuturor lucrurilor care mi s-au dat, am avut şi privilegiul de a întâlni un om minunat în persoana lui Sreeraman. Mi-am amintit pentru o clipă ce uşor e să uiţi să fii recunoscător pentru ceea ce ai primit!

(Sfâşitul părţii a şaptea dintr-o serie de însemnări din Chennai, India. Vezi partea a opta.)

Ploile

Spuneam la început că mă aşteptam să fie o vreme umedă şi tristă fiindcă prindem ploile aduse de musonul de nord-est, în luna cu cele mai multe precipitaţii din an (statistic, în Chennai, luna noiembrie este o lună cu 11 zile de ploaie). Ce nu ştiam însă este că noiembrie şi ianuarie sunt de fapt cele mai bune perioade în care să fii în India de sud, pentru că temperaturile sunt mai scăzute, cu o medie de 26 de grade celsius în loc de maxime de 42 de grade în mijlocul verii. Iar ploile foarte frecvente şi intense, sunt chiar plăcute, din cauza căldurii.

Din câte am înţeles, Chennai e un oraş construit “în pantă”, pentru ca apa din ploile bogate să nu se acumuleze în exces. Asta cel puţin e teoria, pentru că practica ne-a găsit în maşina lui Sunny prin ploaie în oraş în zone unde apa se ridica cu mult peste pragul maşinii. Și din cauza unor mici probleme cu etanşeitatea, apa a intrat înăuntru ajungându-ne până la glezne. Degeaba şi-au cerut Sunny şi Sharon scuze că aşa ceva nu li s-a mai întâmplat, pentru că deja ne amuzam teribil de situaţie. Am decis că atunci când ne întoarcem în România vom repeta şi noi ritualul ăsta de spălare a picioarelor invitaţilor pe care îi vom transporta cu maşina.

În afară de cele câteva zile cu ploaie, am prins numai zile frumoase, cu soare.

Iată câteva cadre pe care le-am filmat, din maşina lui Sunny:

Căldura

În România când te trezeşti şi ştii că trebuie să ieşi din casă, te uiţi pe geam (sau mai nou pe internet) să vezi cum e vremea. Să-mi iau doar un tricou sau să-mi pun şi o haină mai groasă pe mine? Dilema asta n-am avut-o în Chennai în plină “iarnă”, când oamenii umblă desculţi prin oraş sau dorm noaptea pe stradă. Cred că temperatura cea mai scăzută pe care am prins-o aici a fost 26°C.

În toate magazinele, localurile sau hotelurile în care intri, ventilatoarele se rotesc ameţitor, amestecând aerul din cameră cu cel venit din aparatele de aer condiţionat (care nemilos merg la maximul de răcire posibil). Afară 29 de grade; în maşină 17; din nou afară la 30 apoi din nou la rece la 16 în restaurant. Băştinaşii indieni n-au nicio problemă cu salturile astea între temperaturi cu care sunt obişnuiţi, dar pentru mine toate variaţiunile astea au însemnat o cale sigură spre răceală. Răceala a venit cât ai zice Paracetamol, şi mi-a “stat în gât” pentru 3 zile în care n-am avut aproape deloc voce. Noroc cu farmaciile indiene în care găseşti tot ce vrei, iar ce nu găseşti se rezolvă în maxim a doua zi. Și dacă vrei să dai iama în antibiotice, n-ai decât, pentru că nu-ţi cere nimeni reţeta!

(Sfâşitul părţii a şasea dintr-o serie de însemnări din Chennai, India. Va urma.)

“Following the sun”

Scopul principal al lui Liviu în această excursie în India este de a continua un proiect foarte îndrăzneţ, intitulat “Following the sun / Seeds project“. E vorba de o serie de cinci sculpturi construite şi instalate pe cinci continente diferite, o metaforă despre căutarea vieţii eterne. Sculpturile transpun ideea seminţei care se sacrifică şi moare pentru a crea viaţă nouă, în acelaşi fel în care Isus Cristos s-a sacrificat pentru viaţa eternă a oamenilor. Prima sculptură e construită deja şi instalată în Noua Zeelandă, aşa că iată că a venit timpul Asiei.

Venirea noastră în India s-a facilitat prin intermediul Institutului Don Bosco din Chennai, care ne ofera şi casă şi masă. Dacă lucrurile merg bine, următoarea statuie din ciclul “Seeds project” va lua fiinţă în curtea şcolii acestui institut.

Doi dintre oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit aici sunt Sharon (directoarea şcolii de arte de la institutul Don Bosco) şi Sunny (directorul tehnic al şcolii şi soţul lui Sharon). În următoarele zile, Sunny şi Sharon vor fi cei care ne vor dădăci şi ne face toate mofturile în timpul nostru liber: ne vor transporta din stânga în dreapta, ne vor răsfăţa în diverse restaurante şi ne vor explica despre diversele tipuri de mâncăruri indiene, ne vor duce să vizităm templele vechi indiene sau ne vor ajuta să facem liste de necesaruri şi planuri pentru sculptura care se întrevede în viitorul apropiat. Sunt doi oameni deosebiţi, inteligenţi, cu voinţe şi forţă de muncă deosebite.

M-am distrat văzând cum Sunny opreşte aerul condiţionat în maşină pe post activare a funcţiei Turbo (câţiva cai putere în plus), cum Sharon cu personalitatea ei creativă şi suflet de artist nu reţine numere, sau când am aflat că unul dintre ei e pasăre de noapte şi celălalt e de zi. Mi-a plăcut să descopăr că aceste mici probleme, obiceiuri, gesturi sau reacţii banale pe care le avem în cultura noastră se regăsesc în egală măsură şi în India. Dar mai mult decât atât, mi-a plăcut să descopăr în Sunny şi Sharon doi prieteni minunaţi.

Despre învăţământul din India

Fiindcă India este o ţară în plină dezvoltare economică, posturile la care se aspiră la sfârşitul şcolarizării sunt cele în care absolventul se poate angaja şi câştiga bani sigur şi repede. Școlile pun accentul cu precădere pe materiile exacte care pregătesc elevii pentru meserii din industria tehnologiei informaticii. În general şcolarii şi studenţii nu sunt încurajaţi şi stimulaţi să îşi dezvolte o gândire creativă, învăţământul bazându-se pe memorare şi gândire analitică. La fel ca în România.

Cu problema asta se confruntă şi profesorii din şcoala de arte de la institutul Don Bosco din Chennai. Studenţii care se înscriu la cursurile şcolii se aşteaptă să înveţe folosirea programelor de calculator cu care să lucreze în design sau tipografie sau să stăpânească tehnici de desen, pictură sau sculptură dar nu realizează că au lipsuri în partea de gândire individuală, de abstractizare, de creativitate.
Cei de la institut l-au rugat pe Liviu să ţină un scurt curs şi un atelier, prin care să le încurajeze studenţilor gândirea creativă.

Atelierul

Prima zi de lucru a fost pentru mine o experienţă foarte plăcută fiindcă am apucat să interacţionez mai mult cu indieni şi chiar şi cu câţiva srilankezi refugiaţi în India, toţi studenţi la “Don Bosco Institute of Communication Arts” (DBICA). Sunt foarte deschişi la suflet, calzi şi buni într-un fel foarte pur şi simplu. E una din caracteristicile pe care le-am întâlnit la toţi indienii pe care i-am cunoscut în Chennai.

O altă particularitate a indienilor pe care am descoperit-o în studenţii de la DBICA este greutatea de a se exprima în public. În momentul când la curs se punea o întrebare şi se aştepta un răspuns din partea studenţilor, nu se ridica nimeni să răspundă. În schimb, în particular şi în grupuri restrânse, îşi dau drumul şi devin volubili. Te întreabă câţi ani ai, dacă eşti căsătorit, cum o cheamă pe soţia ta sau câţi copii ai, şi o fac cu curiozitate candidă fără să simţi că s-ar bagă în viaţa ta cu forţa.

Trei zile au trecut ca ploile musonice care spălau sudul Indiei: abundente, intense şi rapide. Liviu le-a vorbit studenţilor, le-a arătat şi i-a învăţat lucruri, punând accentul pe metaforă, ca formă de reprezentare. Eu m-am făţâit de colo-colo: o poză, o vorbă pe engleză stâlcită, o glumă pe tamiloenglezoromână, dar am şi lucrat! Am tradus din Engleză-Engleză dinspre indieni înspre Liviu şi invers, i-am ajutat pe studenţi cu idei, cu sculpturile în ghips şi chiar am creat şi eu la rând una, o brioşă mică mică, să-mi aducă aminte de casă. La cerere am ţinut şi o mică prelegere studenţilor despre fotografia de produs în care le-am arătat şi explicat o sumedenie de fotografii cu prăjituri, torturi şi alte bunătăţi.

La sfârşitul atelierului, ne-am minunat de unele idei creative ale studenţilor încântaţi şi ne-am distrat lăsându-ne pozaţi în grupuleţe sau pe rând cu unii dintre ei, ca şi la pozele cu ursu’ (ursul eram noi).

(Sfâşitul părţii a cincea dintr-o serie de însemnări din Chennai, India. Urmează: Vremea din Chennai.)

Cum am ajuns la o nuntă hinduistă

Una dintre asemănările dintre a fi alături de un inginer sau alături de un artist este că în ambele cazuri se pot întâmpla lucruri neprevăzute, ieşite din comun. Diferenţa în schimb e că dacă lângă un inginer nu te aştepţi să se întâmple excepţii, lângă un artist, ai face bine să te aştepţi la surprize. E un lucru minunat să ieşi din făgaşul pe care ţi-l aşezi şi să faci lucruri neaşteptate, lucru care de multe ori le lipseşte persoanelor foarte calculate.

Când am aflat că mergem cu două zile mai repede pentru a lua parte la o nuntă indiană la care ne-am “cerut” să participăm, am dat ochii peste cap . Când mi s-a spus “nu puteţi veni în 1 noiembrie, e nunta surorii mele”, n-aş fi îndrăznit să am curajul să întreb: “aa.. ce frumos, putem veni şi noi?“. Dar iată că Liviu a avut şi inspiraţia şi uşurătatea de a întreba, aşa că avem privilegiul de a participa la o nuntă hindusă, nunta surorii lui Malik, Archana cu Fredrick.

Înainte să plec din România, m-am documentat un pic despre nunţile indiene, însă habar nu aveam la ce să mă aştept de la o nuntă Hindu. Am aflat doar că mireasa va purta roşu, deci ar fi bine să nu fii în roşu şi nici în alb, că e de doliu. Și că la sfârşitul nunţii, cuplul se va învârti de câteva ori în jurul unui foc. Atât! În rest, aveam să aflu direct la faţa locului.

Nunta

În Chennai e multă mizerie. Gunoi răvăşit prin toate părţile; din loc în loc cineva doarme pe trotuar sau pe stradă; câini subnutriţi amorţiţi de căldură; câte o vacă mănâncă din gunoaie, bălţi şi praf amestecate cu şoselele zgomotoase. Însă ce e mai greu de înghiţit nu e mizeria şi sărăcia exterioară, ci contrastul dintre această mizerie şi locurile extravagante care încep după uşile automate ale unui mall sau ale hotelurilor de lux.

După un drum cu taxiul de şapte kilometri făcuţi în aproape o oră prin traficul încâlcit din oraş, ajungem la hotelul de cinci stele unde va avea loc nunta. În capătul unei sălii elegante pentru evenimente a hotelului, e instalat un mic templu adus special pentru nuntă şi patronat de zeul elefant Ganesha. În altă parte, trei muzicanţi asigură fundalul sonor cu sunete care pentru noi sună a muzică sacră indiană. Dar poate că nu e.
Pe templul-scenă stau cei doi miri şi trei brahmani (preoţi hinduişti), pierduţi printr-o sumedenie de fructe, lumânări, flori şi alte elemente simbolice. Unele dintre ele sunt ofrande aduse zeilor, altele simbolizează cele cinci elemente din hinduism: pământul, apa, focul, aerul şi vidul.

Urmând ritualulului de spălare al picioarelor părinţilor: în care întâi mirele, apoi mireasa, presară peste picioare celor care le-au dat viaţă simbolurile celor cinci elemente, în public se împarte orez amestecat cu praf de curcuma (turmeric) şi petale de trandafiri. Iau şi eu, explicăndumi-se că invitaţii le vor arunca deasupra mirilor în semn de bun augur, la un moment precis. Știu că nu pot să ratez momentul, pentru că fotograful oficial şi cameramanul se bagă în faţa tuturor, cu precădere în momentele importante. Toată nunta pare un mic studio foto/video sau un platou de filmare.

Muzica se înteţeşte şi în faţa scenei deja plină cu peste şaisprăzece oameni – rude ale mirilor şi brahmanii – strânşi în jurul unui foc, se postează echipa media. Mirele îi leagă miresei la gât un colier, marcând momentul cu orezul şi petale care zboară din toate părţile către ei.

După încă două scene ritualice în care ea e în spatele unei pânze şi el îi pune degetul pe bindi (să nu vă gândiţi la cine ştie ce, este vorba de punctul acela roşu de pe frunte!) la care nu le cunosc semnificaţia, urmează o a treia scenă, ludică. Într-o joacă în care fiecare se fereşte, mirii îşi agaţă unul altuia ghirlande de flori la gât. La sfârşit, la indicaţia regizorală a fotografului şef, se opresc pentru o poză şi apoi trec la următoarea parte: pusul inelelor, însă nu pe degetul inelar, ci pe degetele de la picioare, unde mirele va pune miresei cele două inele, simbolizând căsătoria.

Mirii mai aduc un prinos zeilor presărând orez peste foc, stau la o fotografie regizată şi se aşează apoi în mijlocul templului unde aşteaptă invitaţii care vor să vină cu binecuvântări şi cadouri (unde – ca la noi – se primesc şi cadouri sub formă de bani).

În încheiere

Muzica se opreşte, şi încetul cu încetul invitaţii ies la o gustare cu bufet suedez dar cu preparate indiene fine, unde ieşim şi noi. Dar asta nu înainte să îi descoasem un pic pe preoţii hinduişti despre semnificaţiile ceremoniei la care am asistat. Seara a urmat o recepţie, în aceeaşi sală de evenimente, însă templul a fost dezasamblat şi dus. Dacă dimineaţă erau aproximativ patruzeci de oameni, seara în schimb au venit mult mai mulţi invitaţi, care au socializat şi şi-au făcut poze cu mirii pe muzică occidentală, de lift (muzak).

A fost o experienţă culturală deosebită. Ne aşteptam la o nuntă cu dansuri, dar se pare că în sud, dansurile nu sunt un obicei. Ne aşteptam ca nunta să fie într-un templu, dar se pare că templul s-a constituit într-un hotel. În rest nu ne aşteptam decât să fim uimiţi, ceea ce s-a şi întâmplat. Eşti mult mai aproape de fundamentele unei culturi noi dacă poţi să participi la o nuntă şi eventual la o înmormântare. Aşa că a fost un privilegiu pentru amândoi faptul că am făcut parte dintre nuntaşii unei căsătorii indiene de rit hinduist, în India, venind din partea familiei.

(Sfâşitul părţii a patra dintr-o serie de însemnări din Chennai, India. Vezi partea a cincea.)

Prima masă “indiană”, am avut-o la renumitul restaurant oriental “Pizza Hut”, unde am mâncat o specialitate de pizza absolut internaţională. N-a fost alegerea noastră, ci a lui Malik, pe care l-am rugat să ne ducă undeva la masă. Ne aşteptam să ajungem la ceva autentic indian, dar încercând să ne protejeze de iuţimea mâncărurilor indiene, Malik a făcut ca românii care duc un italian în vizită în România să mănânce paste sau pizza la un restaurant italian. Dezamăgit şi ca să îmi salvez cât de cât pofta de mâncare indiană, am presărat peste pizza nişte “garam masala”, un mix specific indian din 5 condimente diferite. La sfârşitul mesei, Malik are o mică revelaţie cu care se va distra de-acum înainte de noi, comparându-ne cu Ben Stiller (eu) şi Robert de Niro (Liviu, socrul meu) din filmul Meet the parents. Dacă vreodată va veni în România, îl duc şi eu la un restaurant indian, să nu-i pice rău de la sarmale sau de la vargabeles-ul de la Vărzărie în Cluj-Napoca!

După experienţă cu Pizza Hut, seara la hotel am zis că ne facem de cap comandând mâncare de la restaurantul hotelului. Băiatul care ne-a adus meniul nu ştia engleză, noi nu ştiam numele diverselor lucruri de prin meniu aşa că ne-am trezit că ne-au adus ce-am cerut: patru boluri de orez, de două feluri. Ne-am resemnat mâncând ce-am comandat şi imaginându-ne că i-am fericit pe cei de la bucătărie cu o porţie bună de râs. Oricum, a doua zi urma să avem parte de bucate cu adevărat indiene, la nunta hinduistă a surorii lui Malik.

Bucătăria Indiei de sud

M-am adaptat uşor la mâncarea Indiei de sud, care este predominant vegetariană. Se consumă mult orez şi preparate din orez, spre deosebire de nordul Indiei unde se foloseşte mai mult grâul. Lintea (găsită aici în cinci varietăţi) e la mare preţ şi e de înţeles de ce, fiind foarte nutritivă. Nuca de cocos, chilly-ul, ghee-ul (un ulei obţinut din unt topit şi limpezit), şofranul indian (curcuma, en: turmeric), chimenul, coriandrul sau piperul – toate sunt folosite intens la diversele preparate locale.
Fiecare gen de mâncare indiană e complexă (se folosesc multe condimente) şi gustul ei are de fiecare dată o altă nuanţă. Dar o caracteristică predominantă a tuturor mâncărurilor este că toate sunt foarte iuţi. Eu m-am obişnuit destul de repede, aşa că pansamentele gastrice aduse preventiv de acasă au rămas înfoliate şi uitate într-un buzunar.

O masă tipică indiană se constituie din mai multe varietăţi de preparate cu sos (de la trei în sus), lângă care se aduce orez, pâine sau plăcinte de diferite tipuri din făină de grâu sau orez (uneori amestecată cu linte). Se mai servesc şi diverse feluri de chutney, care sunt un fel de preparate (de obicei cu sos) care se adaugă la mâncare. Tradiţional se mănâncă cu mâna, luând un pic din orez (sau pâine/lipie) şi amestecându-l separat cu diversele preparate cu sos, curcuma, iaurt sau chutney, în funcţie de preferinţe. Platoul pe care se aduce mâncarea, e constituit dintr-o frunză de bananier.

Deserturile

Spre deosebire de cultura occidentală, unde avem o pasiune pentru dulciurile elaborate, din câte am văzut, în India deserturile sunt destul de simple, atât sub aspect estetic cât şi de conţinut. Începând de la Gulab Jamun (biluţe dintr-un aluat din lapte condensat), Jalebi (rotocoale prăjite cu şofran), Kaju Katli (desert din pastă de nuci caju, acoperit cu foiţă de argint alimentar), până la Gajar ka Halwa (halva din morcovi), sunt toate foarte dulci, chiar şi pentru cineva care are un loc special în burtă pentru dulciuri, de când era mic . A.. şi au şi orez cu lapte.. dar nu e mai bun decât îl făcea mama!

Mic inventar de mâncare indiană

Iată o listă cu ce-am gustat, înţeles şi ţinut minte din bucătăria Indiei de sud:

• Idly – gomoloaţe dintr-un amestec de făină de orez şi linte lăsat să fermenteze. Sunt foarte bune proaspete, n-au un gust puternic şi sunt sănătoase
• Poori – gogoşile pâine
• Roti – o pâine-lipie din grâu, rudă cu Chapati (care e mai subţire)
• Dosa (dhosai) – pâinea-clătită, din aluat de orez şi linte
• Upma – un fel de gris care am aflat că e de fapt o pastă din orez
• Pongal – un pilaf de orez amestecat cu ou
• Vada – gogoşi prăjite dintr-un aluat cu linte care pot avea diverse forme: (circulare / tubulare). Se împacă bine cu Sambar-ul, în care se scaldă din belşug
• Sambar – un fel de mâncare / tocăniţă vegetariană cu tamarind şi roşcove (en: “pigeon pea”)
• Bhaji – sos cu cartofi
• Dal – Gen de mâncare din linte
• Dal makhani – Mâncare de bază: sos maroniu închis, cu linte fiartă nepişcos
• Palak Paneer – Pireu de spanac, cu bucăţi de brânză
• Banane – nu ştiu ce gust ar trebui să aibă bananele, dar cele pe care le găsim la noi în magazinele din România, culese necoapte (pentru că se vor coace pe drum, pe vapor, în tir şi pe standuri) au gust de plastic în comparaţie cu bananele proaspete din zonele tropicale. Din multele soiuri de banane pe care le găseşti în Chennai, am încercat doar patru. Cel mai mult mi-au plăcut cele mici, aromate şi dulci. Un deliciu!

(Sfâşitul părţii a treia dintr-o serie de însemnări din Chennai, India. Urmează: Nunta indiană.)

Primul contact

Aterizarea pe aeroportul din Chennai îmi dă ocazia să văd pe timp de noapte dimensiunea halucinantă a unui oraş de 8 milioane de locuitori. Sutele de mii de luminiţe de la felinarele stradale şi din casele oamenilor licăresc în zare, aranjate într-o încrengătură ce depăşeşte cu mult hubloul avionului. E al patrulea oraş ca mărime din India şi al patrusprăzecelea din întreaga lume.

Atingem solul şi douăzeci de minute mai târziu, după o coadă lungă la biroul de imigrări din aeroport, suntem întămpinaţi de către Malik, un tânăr pictor indian care a făcut posibilă venirea noastră în India.

Ieşind din aeroport, avem parte şi de prima baie de mulţime când trecem printr-un grup mare de oameni îngrămădiţi la ieşirea “fără plată” a aeroportului, înarmaţi cu pancarte cu nume şi oferte de transport în Chennai. Ne suim în maşină şi pornim prin noapte înspre hotelul unde vom fi cazaţi pentru două zile.

Nu desluşesc mare lucru din peisajul de noapte al Chennai-ului, dar recunosc unele aspecte pe care le-am remarcat şi în unele oraşe mai mari cum ar fi Parisul sau Bucureştiul: zone în construcţie, mizerie, gropi imense în asfalt.

Traficul

Din cauza zgomotului din faţa hotelului, ne trezim buimaci după un somn care a punctat sfârşitul celor 18 ore de trezie şi drum întins. Pe strada spre care are vedere camera noastră e o hărmălaie din care niciunul din noi doi n-a mai încercat până acum. Contactul cu clocotul miilor de maşini, autobuze, motociclete, pietoni şi biciclete care se amestecă ca într-o ciorbă piperată abundent de nenumărate claxoane, e una dintre primele ciudăţenii pe care le vom gusta în India. Captivaţi, privim de pe balconul mic al camerei câteva minute bune la spectacolul urban.

Șoselele prea încărcate ale Chennai-ului de-abia fac faţă traficului intens, care pe deasupra mai e şi deranjat de lucrări masive şi blocări de drumuri din cauza construcţiei unui sistem de metrou în oraş. Gazele de eşapament plutesc nestingherite în aer prin traficul aproape static, dar zgomotos.

Pentru că traficul aici este adaptativ (regulile de circulaţie sunt orientative), indienii folosesc semnalele sonore pentru a evita ciocnirile. Mi-a luat un pic să înţeleg exact de ce se claxonează într-una, ca într-o simfonie stricată şi foarte deranjantă, dar după câteva zile am înţeles:

• Dacă vezi că cineva încearcă să îţi intre în faţă şi ai viteză sau/şi masă mai mare decât el, îl claxonezi.
• Dacă cineva încearcă să forţeze intrarea de pe o stradă secundară, şi ai viteză, îl atenţionezi (tot) claxonând şi utilizând intermitent faza lungă.
• Dacă cineva stă mai mult la ghişeul pentru taxa de drum, îl claxonezi.
• Dacă se va face verde peste 5 secunde, îl claxonezi.

Traficul pare un haos, dar e un haos organizat, fiindcă fiecare se adaptează şi iese bine din trafic. N-am văzut niciun accident. Când se frânează, se opresc la câţiva centimetri faţă de cel din faţă. Toţi se strecoară la o distanţă de fir de păr printre restul maşinilor. Sunt multe lucruri pe care nu trebuie să le faci în trafic în india, dar unul e sigur: nu te opreşti la culoarea roşie, dacă în spate ai un autobuz. Te adaptezi şi treci pe roşu.

Cel mai tare m-am distrat când un şofer de aici mi-a povestit cum a fost când a trebuit să conducă în Europa. N-a avut nicio problemă să se adapteze la volanul pe stânga, dar îi era frică să conducă. Îmi zice: “e oribil.. sunt atâtea reguli; trebuie să semnalizezi când depăşeşti pe cineva; trebuie să opreşti la roşu; pe atostradă trec alţii ca rachetele pe lângă tine…”.

În India nu se supără nimeni că îl claxonezi, mulţi îşi scriu pe maşini să o faci. Nu ştiu dacă folosesc oglinzile maşinii. Încă niciun localnic nu a reuşit să-mi răspundă dacă i se suspendă automat carnetul de condus când printr-o nenorocire îşi pierde auzul

(Sfâşitul părţii a doua dintr-o serie de însemnări din Chennai, India. Vezi partea a treia.)

Poţi spune că te “îmbarci într-o călătorie”, dacă nu urmează să pui piciorul într-o barcă? Dar că ai “încălecat”, atunci când te sui pe un elefant? Ei bine, nu-s nici pe cal, nici în barcă şi nici pe un elefant. Sunt într-un avion în care teoretic zbor, dar practic stau pe un scaun. Nu văd nici măcar norii, fiindcă toate obloanele au fost trase de mult. Sunt ca într-o cutie a timpului şi a spaţiului în care intri, se închid uşile şi – când după câteva ore se deschid – eşti în alt loc.

De data asta, din foarte multe motive (dar mai ales pentru că asta scrie pe biletul meu de avion) sper să se deschidă în India.

M-am îmbarcat cu tatăl Emmei (n.r: socrul meu, Liviu) într-o călătorie de recunoaştere. Timp de două săptămâni vom păşi pe teritorii noi pentru amândoi, atât din punct de vedere geografic cât şi inter-personal. Suntem doi oameni cu structuri uşor diferite, prin părţi (foarte) uşor esenţiale: un sculptor (artist consacrat) şi un inginer prin meserie, care pun piciorul împreună pentru prima dată în India.

Despre personalităţi

Prin meseria pe care mi-am ales-o, interacţiunea pe care o am cu alţi oameni este redusă la minim şi mediată de obicei printr-un mijloc electronic (monitor de calculator, telefon, ş.a.m.d).
Prin comparaţie, Liviu e o persoană foarte sociabilă, volubilă care caută compania altor oameni, îi îmbrăţişează când îi vede, şi poartă dialoguri intense cu oameni pe care i-a cunoscut cu doar zece minute înainte.
Eu sunt rezervat, el e expansiv.
El e răbdător.. eu încă îmi caut răbdarea de ultima dată când am pierdut-o.
El ascultă, eu tac. Eu tac, el vorbeşte.

Ce bine că există personalităţi diferite! Voi afla că e o oportunitate minunată (dar şi grea) de a învăţa ceva despre tine însuţi.

India

Știu foarte puţin despre întinsul teritoriu populat de peste un miliard de suflete omeneşti, India.

Foarte în mare, de la India mă aştept să:

• fiu uimit de contrastele puternice;
• îmi răsfăţ papilele gustative şi cel mai probabil să-mi stresez stomacul;
• dau peste o vreme jilavă şi nu prea prietenoasă, fiindcă nimerim taman în perioada musonică, cu umiditate în jurul valorii de 100%;
• fiu excedat de numărul de oameni pe care o să-i văd (n.a: Chennai-ul are 8 milioane de locuitori);
• descopăr multe lucruri la care nu mă aşteptam… Mă aştept la orice!

Nişte detalii (in)utile:

• India are 1,2 miliarde de locuitori (17.5% din populaţia planetei). Altfel spus, unul din şase pământeni este indian;
• E a noua ţară din lume ca şi creştere economică, înaintea Canadei şi Rusiei. Dar locuitorii de rând de pe aici zic că asta se vede doar în păturile superioare ale societăţii;
• Oraşul Chennai este capitala statului Tamil Nadu din sudul Indiei şi are 8 milioane de locuitori. Trei Chennai-uri fac cât o Românie;
• Statul “Tamil Nadu” are 72 de milioane de oameni, se autointitulează ţară (deşi administrativ rămân stat, ca şi restul) şi sunt foarte mândri de asta. Se pare că au mai încercat şi alte state dar nu le-a mers;
• Limba vorbită în “Tamil Nadu” este Tamila şi e înrudită cu Hindi (limba vorbită în mare parte din India) pe cât e de înrudită cu limba Suedeză;
• Și Srilankezii vorbesc tamila;

Liviu şi cu mine, adaptându-ne cultural şi culinar la India de sud:

Liviu şi Bogdan în India

(Sfâşitul primei părţi dintr-o serie de însemnări din Chennai, India. Vezi a doua parte.)

Înot sincron

Înot sincron cuplat pe fir / de pe fundul bazinului

Nu de puţine ori lăsând cartea din mână, m-am simţit ca un vecin băgăreţ, care “cuplat” fiind cu telefonul lui Voicu sau al lui Gicu, ascultă conversaţia dintre cei doi. Pe vremea telefoniei fixe, cele două familii care erau cuplate cu telefoanele pe acelaşi fir, se suduiau când ceilalţi nu închideau: “Închide dom’le telefonul, nu vezi că vorbesc?!”. Pe mine nu mă aude nimeni, aşa că ridic de fiecare dată încet receptorul şi ascult nemişcat dialogul dintre cei doi, pentru că e atât de aproape de mine, încât nu vreau să mă dau în vileag. Mă simt ca un securist, ascultând cum cei doi îşi povestesc nelămuriri fundamentale legate de finalitatea fotografiilor pe care le fac, angoasele lor despre sinceritate, despre momente şi cadre ratate, despre ataşament şi obiectivitatea faţă de subiecte, despre ce înseamnă o fotografie bună, clişee, kitsch sau fotografia ca artă. E ca o terapie în care interlocutorii îşi rezolvă problemele verbalizându-le.

Din când în când, aidoma unui securist îmi notez numele pe care cei doi le schimbă: Mary Ellen Mark, David Hurn, Nikos Economopoulos, Arturo Perez Reverte, Larry Towell sau Martin Parr, urmând să revin asupra lor mai amănunţit, să-i dau în “vileag”.

Mi-am asumat acest rol de martor tăcut al dialogului, privind parcă pitit şi nemişcat de pe fundul bazinului cum aproape de luciul apei cei doi execută mişcările în tandem. Un bras, un craul, o pauză, şi aerul din piept mi se termină odată cu cartea, aşa că am să ies şi eu la suprafaţă.

Înot sincron ca spectator din tribună

Până la urmă, cartea “Înot sincron” pare la rândul ei o serie de fotografii dintr-un proiect amplu, imortalizări îngheţate ale unor poveşti comune. Din momentul declanşării: primele cuvinte aşternute pe ciornele de hârtie (deşi cred că autorii au “tras” digital), până la închiderea obturatorului: impregnarea iremediabilă a tiparului în celuloză, poveştile au suferit mici retuşuri. La fel ca la orice fotografie “bună”, Gicu şi Voicu au revenit pe material: poate au scos din propriile texte mici scame, poate au sub-expus anumite zone pe care le-au “ars”, poate au tăiat uşor din margini, pentru o încadrare favorabilă subiectului. A rămas povestea fidelă realităţii? Îi putem “citi” (desluşi) pe Voicu sau pe Gicu fără să avem puterile paranormale ale clarvăzătoarei Mama Omida? O putem face cu uşurinţă fiindcă “Înot sincron” este şi o fotografie în oglindă a omului deghizat în fotograf. Pentru că ce transpare de după poveştile-fotografii sunt chiar ei – oamenii din spatele aparatului de fotografiat.

Dialogul celor doi e un proiect foto copt la foc mic, nu cu imagini “plesnite” la repezeală, bun prin sinceritatea fotografilor, prin ataşamentul faţă de subiect. Dacă “Înot sincron” ar fi fost scrisă ca o înşiruire de enunţuri despre temele tratate, ca un best-of de idei, ca spectator/privitor ai fi putut să te legi de anumite imagini cu care sau n-ai rezonat, sau ai fi ales un unghi mai bun sau poate ai fi schimbat profunzimea. În schimb, având în faţă un proiect amplu, bine conturat în jurul întrebărilor majore ale fotografiei, nu ai ce să-i reproşezi. Închizi cartea şi ieşi din galeria expusă cu o tolbă de întrebări, cu o poftă avidă pentru mai mult.

Înot (a)sincron de pe culoarul de lângă

Mă scald timid şi fără regularitate în apele fotografiei. Ajung târziu şi înot asincron cu restul bazinului pe un culoar ales la întâmplare, de cele mai multe ori culoarul cel mai gol. Mă uit cu un pic de invidie la cei care deşi au ajuns după mine, au făcut de zece ori mai multe ture de bazin şi mă bucur când văd că şi alţii mai în formă decât mine îşi uită uneori slipul, prosopul sau cardul acasă. Nu e o bucurie răutăcioasă ci doar liniştea confortului de a realiza că în spatele performanţei celor cu rezultate foarte bune sunt în definitiv nişte oameni cu aceleaşi probleme ca şi mine, poate uneori uituci, poate alteori năuci.

Din sfera largă de nelămuriri pe care poate ar trebui să şi le pună la punct orice fotograf, pe mai mult de jumătate dintre ele şi le poate rezolva uşor. Nu fără muncă şi nu neapărat repede, dar tot ce ţine materialitatea actului fotografic se poate rezolva. Poţi să-ţi achiziţionezi obiective bune, să găseşti subiecte, să deţii un aparat minunat şi să stăpâneşti la perfecţie f-urile, timpii, ISO-urile, RAW-urile sau revelatorul. Totul e clar şi documentat. Mult mai greu îţi vei răspunde însă la celelalte întrebări, care pornesc dinăuntrul tău: DE CE fotografiez? Ce face o fotografie bună? Peste ce NU ai trece pentru o fotografie bună? Cum pot să-mi dedic mai mult timp fotografiei?

Încep să îmi cronometrez o tură de bazin de pe ceasurile imense de la capetele culoarelor: 58, 59 .. şi pornesc: dau din membre, respir la a treia bătaie, repet. Apoi ies la capătul bazinului obosit după un sprint de cincizeci de metri. Îmi dau seama că am nevoie de exerciţiu, că am nevoie să revin cât de repede în apă, în aceeaşi apă a bazinului, a mării, a oceanului fotografiei în care înoată sincron şi Voicu Bojan şi Gicu Șerban. Mă simt bine să-i văd cum la capătul culoarelor se opresc şi ei şi-şi trag sufletul şi îşi destăinuie certitudinile şi nelămuririle. Ies și-mi trag şi sufletul fericit din apă, şi în drumul spre ieşire mă gândesc deja cu bucurie la următorul înot.

Ţi-aş…

Pupa-ţi-aş privirea mută,
Muşca-ţi-aş pasul zvelt, de ciută,
Mângâia-te-aş pe-alergare,
Strânge-te-aş de-mbrăţişare.

Iar sub lună sau sub soare
De mi te-ai ivi în zare,
Într-o clipă – un fior
De săgeată albă-n zbor

M-ar răpune la pământ
Și neputincios şi-înfrânt
M-ar lăsa tăcut să mor
Nu de moarte, ci de dor.

Muşca-ţi-aş privirea mută,
Pupa-ţi-aş pasul zvelt, de ciută,
Strânge-te-aş în alergare,
Iubi-te-aş cât pot de tare!

Bogdan Adrian Stănescu, 2010