Sreeraman (citit: şriraman) e un tânăr de 28 de ani din Chennai, India. Vine dintr-o famile modestă şi are un zâmbet cuceritor care ar înmuia uşor inimile multor fete. E un băiat muncitor, student la şcoala de arte, dar şi angajat cu normă întreagă ca designer. După şcoală lucrează în ture de noapte (de la nouă jumătate seara la şase dimineaţa), apoi dimineaţă de la zece are cursuri din nou. Dar lucrează şi în ture de zi de la ora patru dimineaţa. Mai are şi o prietenă pe care o iubeşte şi cu care ar vrea să se căsătorească.

Am mai scris despre deschiderea şi bunătatea pe care o au locuitorii Chennai-ului, şi Sreeraman nu e o excepţie de la regulă. Ne-am împrietenit foarte uşor, în ciuda barierelor de limbaj. Engleza lui e mult mai bună decât Tamila mea (care se limitează la câteva nume de mâncăruri şi câteva saluturi), dar înţeleg doar jumătate din jumătăţile de engleză pe care le rosteşte. “No problem, no problem!” îmi spune din când în când şi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu înapoi neştiind dacă a înţeles ce am vrut să-i zic. Mă liniştesc singur ştiind că e o persoană inteligentă şi că a dibuit el ceva din ce-am “englezit” eu.

Sreeraman are o motocicletă pe care unii zic că o conduce fără frică (a se citi: ca un nebun) prin traficul din oraş. Dar dacă îl rogi frumos să meargă un pic mai încet fiindcă n-ai mai mers cu motocicleta, va înţelege şi o va face fără probleme.
Ca orice indian, Sreeraman îşi iubeşte mult familia. Atât de mult, încât înţelege că sora lui şi apoi fratele mai mare trebuie să se căsătorească, înaintea lui. Aşa că aşteaptă conştiincios de patru ani şi jumătate încoace (din clipa când s-a îndrăgostit de prietena lui), momentul în care o va putea cere de soţie. O vizitează conştiincios din şase în şase luni, călătorind cei 715 km dus şi apoi întors, pentru a petrece trei zile împreună cu ea.

Mersul pe motocicletă prin Chennai e o aventură. Indienii au această minunată capacitate de a se adapta din mers la orice problemă, iar asta se simte cel mai bine în trafic, pe motocicletă. Te strecori printre maşini, te scurgi printre ricşe şi autobuze, te înfiripezi în faţa puhoiului strâns la un semafor. Aerul şi viteza îţi răcoresc pielea, mirosurile te îmbrăţişează din toate părţile. Singurele inconveniente sunt praful, gazele de eşapament pe care le inhalezi din belşug şi faptul că poţi să mori mai repede. Dar toate pot fi trecute cu vederea când eşti pe o motocicletă în Chennai.
L-am rugat pe Shreeraman să mă ducă prin diverse părţi ale oraşului, să gust din savoarea locală, să-mi arate ce fac ei când ies din casă. Am fost pe Marina Beach, a doua plajă din lume ca lungime (unde am văzut Oceanul Indian), am mâncat vată de zahăr pe băţ, am tras cu puşca cu aer comprimat în baloane şi am băut Maaza (Fanta-ul de Mango, dar neacidulat, de la Coca-Cola). Apoi – după o săptămână de aşteptare – în sfârşit am ajuns să încerc ceva despre care citisem şi la care visam dinainte să vin în sudul Indiei: să beau prima cafea (kaapi) tipică locului. O cafea la filtru, cu lapte şi zahăr, servită într-un vas special care mi-a mers direct la suflet.

Sreeraman n-a avut privilegiul de a ieşi din ţară. N-a ajuns nici măcar în diverse locuri din India cum ar fi capitala ţării New Dehli sau Mumbai. Eu în schimb am ieşit din ţară de mai multe ori, mi-am vizitat şi capitala şi pe deasupra tuturor lucrurilor care mi s-au dat, am avut şi privilegiul de a întâlni un om minunat în persoana lui Sreeraman. Mi-am amintit pentru o clipă ce uşor e să uiţi să fii recunoscător pentru ceea ce ai primit!

(Sfâşitul părţii a şaptea dintr-o serie de însemnări din Chennai, India. Vezi partea a opta.)