O descriere de Bogdan Adrian Stănescu

Lumea văzută în imagini prin obiectivul aparatului de fotografiat şi în gânduri prin cuvintele lui Bogdan Adrian Stănescu.

Ultimele însemnări din jurnal:

Înot sincron în trei puncte

Nov 21, 2010

Înot sincron - coperta
Înot sincron” de Voicu Bojan şi Gicu Șerban e o carte despre fotografie, dar fără imagini, scrisă sub forma unui dialog intim, dar public. Încerc şi eu o perspectivă personală dar din trei dimensiuni diferite, asupra cărţii…

Înot sincron

Înot sincron

Înot sincron cuplat pe fir / de pe fundul bazinului

Nu de puţine ori lăsând cartea din mână, m-am simţit ca un vecin băgăreţ, care “cuplat” fiind cu telefonul lui Voicu sau al lui Gicu, ascultă conversaţia dintre cei doi. Pe vremea telefoniei fixe, cele două familii care erau cuplate cu telefoanele pe acelaşi fir, se suduiau când ceilalţi nu închideau: “Închide dom’le telefonul, nu vezi că vorbesc?!”. Pe mine nu mă aude nimeni, aşa că ridic de fiecare dată încet receptorul şi ascult nemişcat dialogul dintre cei doi, pentru că e atât de aproape de mine, încât nu vreau să mă dau în vileag. Mă simt ca un securist, ascultând cum cei doi îşi povestesc nelămuriri fundamentale legate de finalitatea fotografiilor pe care le fac, angoasele lor despre sinceritate, despre momente şi cadre ratate, despre ataşament şi obiectivitatea faţă de subiecte, despre ce înseamnă o fotografie bună, clişee, kitsch sau fotografia ca artă. E ca o terapie în care interlocutorii îşi rezolvă problemele verbalizându-le.

Din când în când, aidoma unui securist îmi notez numele pe care cei doi le schimbă: Mary Ellen Mark, David Hurn, Nikos Economopoulos, Arturo Perez Reverte, Larry Towell sau Martin Parr, urmând să revin asupra lor mai amănunţit, să-i dau în “vileag”.

Mi-am asumat acest rol de martor tăcut al dialogului, privind parcă pitit şi nemişcat de pe fundul bazinului cum aproape de luciul apei cei doi execută mişcările în tandem. Un bras, un craul, o pauză, şi aerul din piept mi se termină odată cu cartea, aşa că am să ies şi eu la suprafaţă.

Înot sincron ca spectator din tribună

Până la urmă, cartea “Înot sincron” pare la rândul ei o serie de fotografii dintr-un proiect amplu, imortalizări îngheţate ale unor poveşti comune. Din momentul declanşării: primele cuvinte aşternute pe ciornele de hârtie (deşi cred că autorii au “tras” digital), până la închiderea obturatorului: impregnarea iremediabilă a tiparului în celuloză, poveştile au suferit mici retuşuri. La fel ca la orice fotografie “bună”, Gicu şi Voicu au revenit pe material: poate au scos din propriile texte mici scame, poate au sub-expus anumite zone pe care le-au “ars”, poate au tăiat uşor din margini, pentru o încadrare favorabilă subiectului. A rămas povestea fidelă realităţii? Îi putem “citi” (desluşi) pe Voicu sau pe Gicu fără să avem puterile paranormale ale clarvăzătoarei Mama Omida? O putem face cu uşurinţă fiindcă “Înot sincron” este şi o fotografie în oglindă a omului deghizat în fotograf. Pentru că ce transpare de după poveştile-fotografii sunt chiar ei – oamenii din spatele aparatului de fotografiat.

Dialogul celor doi e un proiect foto copt la foc mic, nu cu imagini “plesnite” la repezeală, bun prin sinceritatea fotografilor, prin ataşamentul faţă de subiect. Dacă “Înot sincron” ar fi fost scrisă ca o înşiruire de enunţuri despre temele tratate, ca un best-of de idei, ca spectator/privitor ai fi putut să te legi de anumite imagini cu care sau n-ai rezonat, sau ai fi ales un unghi mai bun sau poate ai fi schimbat profunzimea. În schimb, având în faţă un proiect amplu, bine conturat în jurul întrebărilor majore ale fotografiei, nu ai ce să-i reproşezi. Închizi cartea şi ieşi din galeria expusă cu o tolbă de întrebări, cu o poftă avidă pentru mai mult.

Înot (a)sincron de pe culoarul de lângă

Mă scald timid şi fără regularitate în apele fotografiei. Ajung târziu şi înot asincron cu restul bazinului pe un culoar ales la întâmplare, de cele mai multe ori culoarul cel mai gol. Mă uit cu un pic de invidie la cei care deşi au ajuns după mine, au făcut de zece ori mai multe ture de bazin şi mă bucur când văd că şi alţii mai în formă decât mine îşi uită uneori slipul, prosopul sau cardul acasă. Nu e o bucurie răutăcioasă ci doar liniştea confortului de a realiza că în spatele performanţei celor cu rezultate foarte bune sunt în definitiv nişte oameni cu aceleaşi probleme ca şi mine, poate uneori uituci, poate alteori năuci.

Din sfera largă de nelămuriri pe care poate ar trebui să şi le pună la punct orice fotograf, pe mai mult de jumătate dintre ele şi le poate rezolva uşor. Nu fără muncă şi nu neapărat repede, dar tot ce ţine materialitatea actului fotografic se poate rezolva. Poţi să-ţi achiziţionezi obiective bune, să găseşti subiecte, să deţii un aparat minunat şi să stăpâneşti la perfecţie f-urile, timpii, ISO-urile, RAW-urile sau revelatorul. Totul e clar şi documentat. Mult mai greu îţi vei răspunde însă la celelalte întrebări, care pornesc dinăuntrul tău: DE CE fotografiez? Ce face o fotografie bună? Peste ce NU ai trece pentru o fotografie bună? Cum pot să-mi dedic mai mult timp fotografiei?

Încep să îmi cronometrez o tură de bazin de pe ceasurile imense de la capetele culoarelor: 58, 59 .. şi pornesc: dau din membre, respir la a treia bătaie, repet. Apoi ies la capătul bazinului obosit după un sprint de cincizeci de metri. Îmi dau seama că am nevoie de exerciţiu, că am nevoie să revin cât de repede în apă, în aceeaşi apă a bazinului, a mării, a oceanului fotografiei în care înoată sincron şi Voicu Bojan şi Gicu Șerban. Mă simt bine să-i văd cum la capătul culoarelor se opresc şi ei şi-şi trag sufletul şi îşi destăinuie certitudinile şi nelămuririle. Ies și-mi trag şi sufletul fericit din apă, şi în drumul spre ieşire mă gândesc deja cu bucurie la următorul înot.

...vezi toate însemnările în cuvinte

Ultima fotografie adăugată:

Salty reflections

Nov 19, 2011

Reflection of trees in a salty lake at Sovata (jud. Mureş, România), early autumn.