Despre impacturi şi aşteptări
A patra parte a exerciţiului literar urmează după Viaţa ca un carusel şi Domnu’ Toma.
Pe a treia, eu am ratat-o, Emma nu: Povestea trei.
Aşa că iată a patra poveste a Emmei – Fourth, şi povestea mea – Despre impacturi şi aşteptări …
Despre impacturi şi aşteptări
Mingea de tenis murdară zăcea inertă lângă peretele din bucătărie, împrejurată de cioburi din
geamul fereastrei prin care trecuse cu câteva minute înainte.
– Ți-am spus că asta o să se întâmple, Andrei! Tu – nu şi nu!
Nervoasă, Ioana luă făraşul şi începu să măture cioburile, în timp ce Andrei privea admirativ la
urma lăsată de proiectilul galben-verzui pe peretele opus geamului.
– Iată o zi normală de vară, spuse Andrei, acum două miliarde de ani: dinozaurii încă aşteaptă în
adormire să se nască (peste o mie şi ceva de milioane de ani), iar omul nici nu visează să existe,
e prea devreme pentru omenire. Doar nişte organisme primare, eucariote, nesemnificative la prima
vedere, stau cu burta la soare. În Africa de sud, dintr-o dată „trosc-pleosc”, ditamai meteoritul
pică din univers. De nicăieri. Un bolid de zece kilometri lungime, lăţime şi grosime, la două sute
de mii de kilometri pe oră. Ca un gândac înaripat care se zdrobeşte într-o zi de vară de parbrizul
unei maşini în viteză.
– Puteai să le spui ceva copiilor! Să nu mai se joace tenis în curtea blocului. De când ţi-am zis?
Să meargă pe un teren de tenis, nu aşa, alandala!
Andrei continuă contemplativ:
– Ei, dar câte nu s-ar fi spus şi scris dacă pe vremea aia existau oameni pe Pământ… Scandaluri
mondiale, supoziţii de atentate teroriste, panică, preziceri, „sfârşitul lumii” – tot tacâmul. Aşa
- bine mersi – pe eucariote nu le-a durut nici măcar în cot de „marea bubuitură”, mai ales că nu
aveau încă membre superioare şi deci coate. Şi cu mintea lor de atunci, eucariotele au numit
evenimentul: „marea bubuitură de alaltăieri”. Şi mult timp aşa i-a şi rămas numele vremii cu pricina:
„alaltăieri”. Până când peste două mii de milioane de ani, eu venit nişte oameni şi au zis că nu e
bun numele şi că-l schimbă în „Orosirian”.
– Orosirian?! Ce tot îndrugi acolo?…
– Numele pe care i l-au dat oamenii e inspirat dintr-o limbă veche şi melodică în care „oros”
însemna munte, iar „eira” însemna întindere. Una peste alta, cam pe atunci bănuiau ei că s-au
format munţii. N-aveau de unde să ştie cu siguranţă, pentru că eucariotele n-au lăsat nici o
însemnare concretă despre ce s-a întâmplat pe vremea lor. Şi ar fi avut multe de povestit… Ar fi
putut spune de exemplu că ştiau despre „marea bubuitură” de ceva vreme. Era semnalul pe care îl
aşteptau. Semnalul care le spunea: daţi-i drumul şi evoluaţi! Şi şi-au dat drumul la evoluţie,
trecând prin toate stadiile: organisme multicelulare, insecte, peşti, amfibieni, reptile, mamifere,
dinozauri, tot lanţul până la mine şi la tine: Andrei Terescu şi Ioana Naumovici. Şi uite că din nou,
trosc şi pleosc, un alt meteorit sferic propulsat dintr-un univers exterior spaţiului nostru intim
- apartamentul -, a trecut prin stratosfera (sub formă de geam al bucătăriei) care separă lumea
noastră şi lumea dinafară, şi s-a izbit de perete. Impactul, spre deosebire de cel de acum două
miliarde de ani nu a fost la fel de nimicitor, dar poate la fel de năucitor pentru cineva care nu
face parte din mediul local: al eucariotelor acum două miliarde de ani şi al blocului ăsta, acum.
Terminând cu strânsul cioburilor, în tăcerea urmată de peroraţia amuzant-ştiinţifică, Ioana se
întoarse spre Andrei. Expresia ei – gravă, contrară zâmbetului satisfăcut de pe chipul lui, nu
prevestea nimic pozitiv. Tăcerea se prelungi câteva secunde în care Andrei putea ulterior să jure că
a auzit un al treilea meteorit cum sfâşie straturile superioare în picaj. Şi fiindcă el nu făcea
parte conştient din mediul local al universului în care urma să se întâmple, impactul frontal următor
avea să fie cel mai devastator dintre cele trei:
– Andrei, vreau să ne despărţim!
Bogdan Adrian Stănescu
21 Aprilie, 2009