Exerciţiul literar continuă cu partea a doua. De data asta mi s-a părut puţin mai greu, fiindcă a trebuit să continuăm cu aceleaşi personaje din povestea precedentă, într-un episod inspirat de o fotografie nouă.
Povestea Emmei – Călătoria buburuzelor şi povestea mea – Domnu’ Toma …

Domnu’ Toma

– E Domnu’ Toma, stă la patru…

Ioana, se întoarse spre femeia care îi şoptise conspirativ numele bărbatului. E adevărat că Ioana îl studia de câteva clipe bune, iar Tanti Nuţi, o vecină de la acelaşi etaj, observând-o profită de ocazie şi intrase în vorbă. Cu acelaşi ton complicitar, vecina continuă:

– Asta face în fiecare zi la ora trei: iese pe balcon şi fumează!

Ioana schiţă un zâmbet, nevrând să se implice într-o conversaţie, se uită la ceas şi îşi luă din nou geanta la scotocit. Îşi amintea că îşi luase cheile de dimineaţă de pe frigider când a plecat, iar acum nu le mai avea! Irul de buze, cele trei feluri de şerveţele, agenda şi pixul, cutia de analgezice, portmoneul, actele, punguţa de bomboane aromate, oglinda de buzunar, umbrela, telefonul mobil, încărcătorul telefonului, pachetul de ţigări şi bricheta, leucoplastele şi crema de mâini… toate erau acolo şi niciunul dintre lucrurile astea pe care le căra cu stoicism zi de zi în geanta de umăr nu o puteau ajuta într-o problemă atât de simplă: să intre în casă. Era obosită iar răceala pe care o prinse înainte cu trei zile îşi făcea tot mai simţită prezenţa.

– De ce nu luaţi loc pe băncuţă? Întrebă Tanti Nuţi, invitând-o pe Ioana să i se alăture.

– Vă mulţumesc!, îi răspunse Ioana, şi după ce îşi mută plasele de cumpărături de lângă marginea balconului mai aproape de uşa apartamentului, se aşeză.

– Ce spuneaţi de domnul Toma?

– Domnu’ Toma, da… în fiecare zi – ca într-un ritual – la ora trei fix, e pe balcon şi-şi fumează ţigara. Una singură, de fiecare dată. În rest rar îl poţi vedea pe-afară. E alt om de când cu accidentul!

Durerea de cap pe care o resimţise întreaga zi din cauza răcelii crescu brusc în intensitate şi Ioana o întrerupse pe Tanti Nuţi:

– V-aş putea ruga să îmi aduceţi un pahar cu apă?

– Sunteţi bine? Sunteţi cam palidă.

– Sunt doar un pic răcită. Un pahar de apă îmi va face bine.

Femeia încuviinţă şi plecă înspre apartament după paharul de apă. Ioana o urmări cu privirea şi când aceasta dispăru cu totul în interiorul apartamentului, îşi întoarse atenţia din nou înspre etajul unu al scării interioare, unde domnul Toma îşi fuma impasibil în continuare ţigara. Mai sus cu un etaj, pe balustrada balconului, un porumbel veghea tacit întreaga scenă. Domnul Toma nu-l deranja pe porumbel, la fel cum porumbelul nu-l deranja pe domnul Toma. Era ca un fel de legătură invizibilă între cele două personaje care împărţeau aceeaşi ipostază. Tocmai asta îi atrăsese atenţia Ioanei şi cu câteva minute înainte, când renunţase să îşi mai caute cheile şi îl sunase pe Andrei să vină de la serviciu mai repede.

O uşă din curtea interioară a imobilului se trânti de perete cu zgomot, eveniment care îl determină pe porumbel să îşi ia zborul instinctiv din reflex de apărare. Un copil străbătu diagonala curţii în fugă în drum spre ieşirea la stradă.

– Copiii ăştia! Sunt atât de gălăgioşi! exclamă vecina Ioanei, cu paharul de apă în mână. Un pic de linişte nu poţi avea! Aşa.. şi vă ziceam de accident…

Cuvântul „accident” se estompă sub zgomotul de bătăi de aripi ale porumbelului care spre surprinderea Ioanei îşi reluă poziţia cu grijă, exact în acelaşi loc, deasupra domnului Toma. 

– Da… acum un an, nu cu mult înainte ca dumneavoastră şi soţul dumneavoastră să vă mutaţi aici s-a întâmplat tragedia… Mult nu e de povestit, pentru că tot ce ştiu e din auzite. Ce pot să vă spun e că o iubea foarte mult. Copii n-au avut şi acum a rămas singur…

Un ţârâit de telefon răsună din locuinţa doamnei Nuţi care îşi ceru scuze şi dispăru din nou în apartament.
Rămânând din nou singură, Ioana îşi întoarse privirea înspre domnul Toma, care între timp îşi terminase ţigara. Urmă o scenă la care Ioana, singurul spectator al întâmplării nu putea decât să privească uluită. Porumbelul de deasupra se lăsă în zbor până pe umărul bărbatului şi îşi lipi corpul de faţa omului într-un gest aproape tandru. Domnul Toma îl luă în palme şi cu grijă îl sărută pe creştet plin de afecţiune.

– Iartă-mă că am întârziat, Ioana, dar cu traficul ăsta… M-aştepţi de mult?

– Andrei, uite!

Andrei îşi aţinti privirea spre locul indicat de Ioana, însă balconul era acum gol. Nici urmă de domnul Toma sau de porumbel.

– Andrei, nu-nţelegi? Era ea.. porumbelul era ea!…

Febra care o cuprinsese a durat o săptămână la sfârşitul căreia Ioana nu-şi amintea ce era aievea şi ce a visat…

Bogdan Adrian Stănescu
11 Martie, 2009