O descriere de Bogdan Adrian Stănescu

Lumea văzută în imagini prin obiectivul aparatului de fotografiat şi în gânduri prin cuvintele lui Bogdan Adrian Stănescu.

Ultimele însemnări din jurnal:

Viaţa ca un carusel

Feb 28, 2009

Viata ca un carusel

Împreună cu doi prieteni şi colegi (Emma Mocan şi Mihai Savu) am dat curs unui exerciţiu de exprimare, literar. Exerciţiul era simplu: pornind toţi trei de la aceeaşi fotografie, fiecare trebuia să creăm o poveste. Am ales împreună o fotografie oarecare (de data asta una pe care o făcusem eu) şi am scris.
Iată ce a ieşit: povestea EmmeiFantezie despre copilărie, povestea lui MihaiO zi la bâlci, şi povestea mea Viaţa ca un carusel

Viaţa ca un carusel

– Ioana, mi-am adus aminte! Acum îmi amintesc perfect visul de ieri!

– Hai, spune-mi-l!

– De fapt… am doar o imagine în minte din tot visul, dar cred că asta spune tot. E o imagine plină de culoare şi detalii, dar întunecată în acelaşi timp şi parcă neclară…

– Păi cum vine asta, Andrei? Sau e cu detalii sau e neclară?!

– Nu ştiu, aşa… dacă ar fi fost un tablou, autorul cred că i-ar fi spus “Viaţa ca un carusel”.

– Ca un „cal rusesc” ?

– Ioana, tu m-asculţi ce-ţi zic ? Ca un “carusel” – o roată cu căluşei care se învârt. De ce caşti, te plictisesc?

– Nu, dar mi-e somn, hai – spune-mi despre carusel.

Andrei îşi cufundă capul pe spate în pernă şi închise ochii. Inspiră profund şi îşi continuă ideea:

– E un carusel obişnuit, cum erau mai demult – cu desene multe şi becuri, cu zorzoane, cu maşinuţe şi cai. Întotdeauna caii mi-au plăcut cel mai mult. Îmi amintesc că atunci când treceam prin parcul de distracţii trăgeam de tata să mă lase să mă dau pe căluşei şi cu greu îl înduplecam. Cred că n-avea răbdare să aştepte. Uneori mă lăsa, şi tocmai ăsta e momentul, asta văd în imaginea ca o frântură dintr-o secundă încremenită în timp: eu – copil fiind – călare pe un bidiviu din lemn dintr-un carusel… Pe tata nu îl văd, dar îl simt, ştiu că e acolo, ca o prezenţă tutelară care însă îşi exercită funcţia de tutore doar din inerţie. Important e că senzaţia de prezenţă a lui e acolo…

Pauza din explicaţia lui Andrei umpluse camera cu linişte, presărată răzleţ de zgomotul maşinilor care treceau nepăsător şi aparent fără direcţie, tranzitând strada din faţa blocului.

– Şi ce înţelegi tu din imaginea asta pe care spui că ţi-o aminteşti?

– Nu ştiu dacă „a înţelege” e cuvântul potrivit. Acum că mi-am adus-o aminte, dintr-o dată simt… da, ăsta e cuvântul: simt sensul vieţii. Mi se pare că mi s-a revelat o fracţiune din viaţă pe care pot să o văd „din afară”, obiectiv, ca un spectator. Tot tabloul ăsta parcă ilustrează viaţa unui om: ca o călătorie ciclică, ce nu duce de fapt niciunde, ci se învârte în jurul aceluiaşi punct invizibil. Și întocmai ca şi în imaginea din vis, viaţa în ansamblul ei are multe planuri, e bogată, plină de culoare, e structurată şi bine pusă la punct. Iar tu, fiindcă te afli în mijlocul ei, eşti conştient doar de o nişă din abundenţa de detalii. Parcă se subliniază şi ironia vieţii: ţii în mână hamurile unui cal sau volanul unei maşini dar, în acelaşi timp, nu ai controlul propriu-zis al direcţiei de deplasare. Important e să te bucuri de călătorie, iar asta se vede cel mai bine în bucuria copilului de pe calul din lemn care zburdă fără să se mişte.
    Mi se pare interesant şi faptul că eu – cel de acum, sunt conştient în vis în postura de privitor şi nu de participant. Analizez, nu trăiesc episodul. Privesc din perspectiva tatălui, doborât de lipsa unei destinaţii în viaţă, care se uită prin caruselul transparent pentru el – doar o măgăoaie din fier şi lemn, pictată şi cu un motor în mijloc care nu produce decât gălăgie. M-am îndepărtat de la perioada neştiutoare, sinceră şi atât de ferice de copil, şi am ajuns în locul în care văd, dar nu mai privesc, aud, dar nu mai ascult, mă bucur, dar nu mai sunt fericit. Viaţa e ca un carusel. Viaţa ca un carusel!
    Ioana, dormi?…

    Pe geamul dormitorului iluminat de felinarul de vizavi de bloc se întrezăreau umbrele fulgilor de zăpadă care se jucau zglobii în coborâre. Era ultima zăpadă din anul acela, într-o marţi noapte în care Andrei îşi amintea atât de clar imaginea din vis, cu el pe un cal alb de lemn de pe un carusel. Era deja târziu în noapte, iar pentru Andrei cel din prezent – matur, responsabil, cu rate şi facturi de plătit lunar, cu şefi şi oameni subordonaţi la serviciu – dimineaţa de miercuri nu prevestea decât o nouă zi de muncă, fără culori, fără căluşei sau zorzoane.

Bogdan Adrian Stănescu
25 Februarie, 2009

...vezi toate însemnările în cuvinte

Ultima fotografie adăugată:

Salty reflections

Nov 19, 2011

Reflection of trees in a salty lake at Sovata (jud. Mureş, România), early autumn.