Liniştea, la Sic
Consum involuntar şi produc la rândul meu zgomot, în oraşul care acoperă ca o pojghiţă din asfalt şi beton pământul sufocat…
Sunt prins în traficul urban – între cohorte de maşini horcăind cu motoarele în ralanti îmbulzindu-se să iasă la liman de pe benzile străzilor îmbâcsite; mitraliat de răpăitul clicurilor de taste şi al butoanelor de maus la locul de muncă; bombardat fonic de iubitorii de muzică surzi, de zumzetul ventilatoarelor din calculatoare, de strigătele copiilor printre blocurile gri, de sonerii polifonice sau claxoane bitonale, de ţăcănit de tocuri pe asfalt, de vecinii de bloc care încă mai bat în ţeavă când aud gălăgie în apartamentele limitrofe.
Acum două zile însă, am poposit lângă Lacul Ştiucii şi în rezervaţia naturală Stufărişurile de lângă Sic, judeţul Cluj.
Şi tot zgomotul, toată hărmălaia / balamucul / gălăgia / huietul / larma / scandalul / tămbălăul / tărăboiul / tevatura / vacarmul / zarva / vuietul citadin erau deja din alt film, din altă viaţă. Înconjurat de o linişte atât de telurică, unsă din belşug de adierea vântului prin marea de stuf, în sfârşit ma auzeam pe mine.
… fotografii:
