O descriere de Bogdan Adrian Stănescu

Lumea văzută în imagini prin obiectivul aparatului de fotografiat şi în gânduri prin cuvintele lui Bogdan Adrian Stănescu.

Ultimele însemnări din jurnal:

Cu aburi

Nov 6, 2006

Cu aburi

Pentru cei care nu au citit sau nu vor citi ultimul număr din revista PHOTO Magazine (Octombrie 2006), iată o transcriere a articolului publicat împreună cu Vlad Mereuţă prin amabilitatea redactorului şef al revistei, Harris Wallmen.


Pe urmele locomotivei cu aburi

Text: Bogdan Adrian Stănescu;
Fotografii: Bogdan Adrian Stănescu; Vlad Mereuţă *;

Ca să prinzi Mocăniţa pe Vaser, trebuie să te trezeşti dimineaţă devreme. Înarmat cu toată aparatura foto pe care o deţii şi cu ochiul şi declanşatorul în aşteptare, te îndrepţi către fostul depou CFF Vişeu, visând la aburii care o să te învăluie , la sunetul fluierului şi la zgomotul cadenţat al roţilor care se vor prelinge pe şine.

E sâmbătă dimineaţă şi e ora 5 şi jumătate. O idee răzleaţă îţi trece prin minte şi te face să te întrebi dacă nu cumva eşti un pic sărit de pe fix pentru că ai fost în stare să călătoreşti 4 ore cu trenul noaptea doar pentru a-ţi petrece încă 7 ore bune în vagonul altui tren, fără o destinaţie precisă. Însă gândul îţi dispare aproape instantaneu în momentul în care un fum alb şi gros se iveşte în depărtare ridicându-se ca o nălucă din orizontul caselor din Vişeu. Iuţeşti pasul, dar – dezamăgire totală – fumul se ridică doar din hornul unei fabrici. Nici gând de Mocăniţă , şi-ţi continui drumul prin dimineaţa răcoroasă. Iar dimineaţa devreme, la pas în Vişeu de Sus, nu are nimic de a face cu pitorescul – oraşul arată ca un loc părăsit de suflete. Însă oamenii probabil dorm, căci până la urmă e sâmbătă dimineaţa! După un pic de orientare turistică, îţi apare în cale prima vietate locală care în schimbul unei ţigări te îndrumă către „-Mocăniţă?! – ce?! aa.. depoul CFF .. în dreapta pe acolo şi o ţineţi tot înainte”.

6 AM – ajuns în depoul Căii Ferate Forestiere te învârţi printre ceferişti care de o viaţă fac acelaşi lucru, îmbrăcaţi la fel şi cu aceleaşi deprinderi şi vocabular, şi printre cele patru locomotive cu aburi de linie îngustă. Muncitorii nu par deranjaţi de aparatul de fotografiat, ca şi cum în fiecare dimineaţă ar poza la fel de dezinvolţi în timp ce îşi fac treaba .

Deşi aparent pitorească pentru turişti, viaţa în zona Vaser nu este deloc uşoară. Nea’ … Vasile (poţi pune orice nume aici – mai ales dacă ai uitat să îl întrebi cum îl cheamă) îţi va povesti probabil în timp ce face controlul locomotivei Cozia-1 cum de trezeci de ani lucrează în acelaşi loc iar viaţa e grea, la fel de grea pe cât sunt preţurile de mari . Îţi va povesti apoi de Măriuţa, cea mai îngrijită dintre locomotive. O scot la plimbare doar în situaţii deosebite – de exemplu când se filmează vreun film de epocă. Un alt meşter îţi povesteşte cu mândrie că Măriuţa e atât de curată încât dacă tragi o dungă cu şerveţelul curat pe carcasa locomotivei, şerveţelul va rămâne la fel de alb. O afirmaţie destul de îndrăzneaţă, luând în considerare atmosfera întunecată de depou de cale ferată în care lucrurile dormitează sub un strat negricios de cenuşă şi praf amestecate cu motorină. Dacă Măriuţa e într-adevăr curată… surorile ei nu sunt: Cozia-1 , 764.469 şi 763.193 (fosta Moldoviţa) sunt folosite zilnic pentru exploatarea lemnului de pe valea Vaserului.

Cele trei locomotive ale fostului CFF Vişeu, ulterior devenit „SC Vişeuforest” şi actual proprietate a „R.G. Holz” robotesc de zor pe vale în sus şi în jos, ducând vagoanele goale şi întorcându-se cu ele pline de buşteni. Pe lângă vagoanele pentru lemn, în funcţie de numărul de turişti sosiţi, la garnitura trenului care merge la Făina se adaugă unul sau mai multe vagoane în care turiştii vor fi purtaţi într-o călătorie cu unul dintre cele mai încântătoare mijloace de transport. Asta în cazul în care le plac trenurile!

Două ore mai târziu debarcării în depoul Vişeu de Sus, odată cu lumina crepusculară apar şi şefii de echipă: „-Cine-s ăştia? -Suntem fotografi -Şi ce faceţi aici? -Fotografiem… -Aha!”. Şi atunci, la insistenţele ferme şi puţine ale adevăratului portar al instituţiei (şi nu cel ce te-a lăsat să intri), îţi iei aparatul foto în spinare şi te duci acolo unde au voie să stea turiştii, adică în gara CFF, unde deja sunt strânse câteva familii care aşteaptă Mocăniţa. Biletul pentru călătoria cu Mocăniţa costă 25 de lei noi. Apoi totul e poezie…

În timp ce fumul care iese din coşul locomotivei se aranjează şi se descompune mirific în atmosferă iar mecanicul nonşalant o struneşte cu graţia necesară deplasării unei locomotive cu aburi, te desprinzi de restul turiştilor şi încerci să surprinzi momentele epice ale călătoriei pe linia cu ecartament de 760 de mm.

Ai să observi că „iuţeala maximă de 30 de kilometri/oră” te va împiedica de multe ori să tragi un cadru clar, hurducăturile vagonului propagându-se până în cele mai neştiute colţuri ale corpului tău şi ale obiectivului aparatului foto. Însă nu trebuie să te impacientezi fiindcă locomotiva cu aburi are două pofte lăuntrice care trebuiesc alimentate constant: apa şi focul. În viscerele bătrânei şi negre locomotive încap 3 tone de apă, pe care o va soarbe cu nesaţ din lacurile şi pârâurile de pe drum în cele trei opriri pe care le face, iar opririle îţi vor oferi răgazul şi stabilitatea necesară realizării „cadrelor ratate”.

25 de kilometri mai departe îţi dai seama însă că ai epuizat toate momentele cheie din călătorie, şi aştepţi să se întâmple altceva. Singura speranţă a unei schimbari de situaţie stă în răspunsul la întrebarea „oare ce-o fi la capătul drumului?”. Încă 16 kilometri de drum şi dai şi de răspuns: la capătul drumului nu e nimic. Ai ajuns, te dai jos, eşti la 3 kilometri de Ucraina, te invârţi o oră prin împrejurimi şi te sui înapoi în acelaşi vagon care te va întoarce de unde ai plecat. Probabil că ai să dormi pe drumul de întoarcere. Dacă nu, ai să surprinzi manevrele ingenioase prin care se adaugă vagoanele lăsate în urmă şi acum burduşite cu buşteni, sau modul în care „frânarii” (cei care se ocupă de frânarea vagoanelor la mersul în pantă) ajută la deplasarea corectă a trenului.

Încă 3 ore de coborâre şi te apropii vertiginos de Vişeu de Sus. Fericire mare pe toţi turiştii când lumea îşi regăseşte semnalul lăsat cu greutate în urmă . Deconectarea s-a sfârşit.

Eşti din nou conectat la viaţa modernă.

The end.


Restul fotografiilor le găsiţi aici: http://www.fixpix.ro/foto/mocanita/.

* = Fotografiile lui Vlad NU sunt afişate în articolul din jurnal pe fixpix.ro, le puteţi viziona însă în revistă sau în curând pe site-ul său personal (link: aici)

...vezi toate însemnările în cuvinte

Ultima fotografie adăugată:

Salty reflections

Nov 19, 2011

Reflection of trees in a salty lake at Sovata (jud. Mureş, România), early autumn.