O descriere de Bogdan Adrian Stănescu

Lumea văzută în imagini prin obiectivul aparatului de fotografiat şi în gânduri prin cuvintele lui Bogdan Adrian Stănescu.

Ultimele însemnări din jurnal:

Ferm

Feb 13, 2006

ferm
De multe ori mă trezesc că mă plâng celor care mă ascultă. Iar când mă plâng, o fac cu năduf, sunt bun în a mă plânge. Şi fiindcă nefericirea este sentimentul care îi uneşte pe oameni mai mult decât oricare alt sentiment, reuşesc să captez foarte uşor empatia celor din jur…

Deunăzi îmi aruncasem imaginea vieţii proprii în faţa unui prieten şi am început să dau cu piciorul în ea, evitând însă zonele sensibile, neştiute decât de mine. Dădeam în schimb acolo unde eram sigur că l-ar durea şi pe el dacă l-aş lovi. În zona uitată a timpului trecut care părea fără sfârşit, în care ne plimbam pe străzile cartierului şi purtam dezbateri lungi despre univers, viaţă sau femei, îmbătându-ne în propriile noastre idei şi cuvinte; în zona prezentului în care ne-am regăsit în faţa a două monitoare de calculatoare apăsând nişte butoane. Storşi de vlaga pasiunii perorării, de idealurile pe care le consideram atunci măreţe. Mai demult nutream o cu totul altă idee despre viaţa ajunsă la culmea tinereţii. Şi iată-ne acum aşezaţi tăcuţi la priveghiul unei pasiuni (de a comunica), sufocată într-un amestec scârbos de lene şi oboseală.

E un sentiment aproape plăcut în a-ţi vedea viaţa întinsă pe jos ca un sac de nisip, nepăsătoare parcă la loviturile dureroase de picior. Plăcerea însă nu vine din masochism sau din autoflagelare, ci pur şi simplu din prezenţa durerii care îţi aduce aminte faptul că încă mai trăieşti.

Fermoare

Simt că îmi lipseşte fermitatea de a face lucrurile care mă fac cu adevărat mulţumit şi că mă împotmolesc tot mai tare în masa vâscoasă a unei vieţi în care compromisul făcut iniţial a ajuns la rang de necesitate. Mi-e lene tot mai tare, în acelaşi timp frică şi parcă imposibil să mai fac ceva ca să ies din starea de amorţeală. În momentele de paroxism ale stării de anestezie a simţurilor şi voinţei, mă simt ca şi personajul Pink, din Pink Floyd The Wall, în scena “Comfortably numb”.

There is no pain you are receding
A distant ship, smoke on the horizon.
You are only coming through in waves.
Your lips move but I can’t hear what you’re saying.
When I was a child I had a fever
My hands felt just like two balloons.
Now I’ve got that feeling once again
I can’t explain you would not understand
This is not how I am.
I have become comfortably numb.

Încă un şut, încă unul.. Sper doar să mă pot ridica la un moment dat şi să merg mai departe…

...vezi toate însemnările în cuvinte

Ultima fotografie adăugată:

Salty reflections

Nov 19, 2011

Reflection of trees in a salty lake at Sovata (jud. Mureş, România), early autumn.