Pământ natal
Azi plec.
Partir c’est mourir un peu,
C’est mourir à ce que l’on aime:
On laisse un peut de soi-même
En toute heure et dans tout lieu.
(Edmond Haraucourt)
Decolăm.
Conserva cu suflete marca Boeing 737 alunecă sinuos pe pistă, aşteptând manevra piloţilor, care ne desprinde ferm şi susţinut de Câmpia Panoniei. Plutim deasupra norilor ca o gâză albă, metalică, mânată de un ciudat imbold lăuntric de deplasare, către noi câmpii, către noi dealuri, către noi flori-citadele pe care le vom poleniza cu bucăţi din sufletele noastre. Ascultând în căşti “Marooned” de la Pink Floyd, în timp ce turboreactoarele ne poartă cele 200 de inimi peste o mare de nori albi, nemărginită şi pufoasă ca o pustă înzăpezită, sentimentul de autoexilare îmi bântuie gândurile.
Ieri am văzut prima ninsoare. Pe maşină, cu Mircea, ne-am bucurat ca doi copii, galopând pe bidiviul mecanic printre fulgii timizi dar nenumăraţi, care se topeau pe parbriz sau se aşterneau plăpânzi pe dealuri, pe ritmuri de Led Zeppelin.
Iarna se pare că a luat în braţe tot globul şi îl învârte de pe o parte pe alta, scuturând pe ici pe colo câte o plasă de fulgi.
Insesizabila legătură dintre om şi pământul natal, de oraşul natal, de patrie – pornită probabil din nevoia sentimentului de apartenenţă şi siguranţă – se întinde ca un elastic prins la două capete: unul înrădăcinat în glie şi altul legat strâns de suflet. Doar că la unii, elasticul plesneşte, lăsând sufletul pribeag să plutească cu un cotor de elastic atârnând în vânt, semn al dezrădăcinării.
