Iubito, e nebuna lumea!
Să dăm cu pietre-n tot ce-au ridicat
şi-au zămislit de mii de ani,
căci fericirea – acum se cumpără cu bani
Eu şi nici tu şi nimeni altul
Nici nu mai suntem noi –
Iubito, e nebună lumea,
să aruncăm în ea cu bulgări de noroi

E ciudat, dar când ţi se întâmplă, ţi se întâmplă… dacă ai noroc, nu te mai trezeşti, dar dacă te-ai trezi, n-ai ştii ce naiba te-a lovit cu voluptatea unei bombe de efect, să fi fost ochii ei delicioşi? zâmbetul galant şi suav? sprânceana ridicată provocator? părul frumos ondulat? buza care parcă te ruga să o muşti? pielea fină şi plăcut mirositoare? un gest mărunt? o atingere prea potrivită în context ca să fie din greşeală? Oricum, ai înţelege iremediabil că erai îndrăgostit; la fel de indrăgostit precum era roşcoveaţă al nostru cu avioane în cap – să-l numim Ruby -, după ce într-o zi, o văzuse pe domnişoara Van, lăfăindu-se în toată splendoarea ei rubicondă pe un perete dintr-un colţ al lumii îndepărtat.