Al treilea ochi
Am încercat să privesc cu al treilea ochi, glanda pineală, poarta către necunoscut, către mine. Nu speram să văd mare lucru decât probabil teama instinctivă de o conştientizare a singurătăţii pe care o nutresc.
Cred că oamenii – deşi se privesc în oglindă în fiecare zi -, foarte rar se şi văd pe ei înşisi. Întocmai cum într-o cameră în care citeşti o carte, ticăitul unui eventual ceas se estompează undeva în subconştientul tău lăsându-te în liniştea lecturii, probabil la fel se estompează şi imaginea eului în fiecare zi, adânciţi în lectura propriei vieţi exterioare.
Îmi aduc aminte că demult, când eram mai mic, mi-am privit faţa în oglindă, insistent să văd ce se ascunde în spatele gândurilor mele, a persoanei pe care o reprezintă imaginea mea. Încercam să văd dincolo de sticla lucioasă, dincolo de ochi. Nu ştiu cât am stat să privesc, însă rezultatul a fost că dintr-o dată a început să mi se facă frică. Îmi părea că m-am detaşat de mine şi că îmi zăresc dintr-un punct exterior privirea goală, ca un tunel întunecat către sufletul meu. Eram atât de conştient de prezenţa mea încât mi s-a făcut frică de mine – eul cel necunoscut.
Mă uitam ca într-o carcasă din care am ieşit puţin.
Cât despre al treilea ochi, e doar o rămăşiţă a unei presupuse evoluţii naturale la oameni, ce se ascunde mic – căt o perlă-boabă-de-mazăre – în mijlocul cochiliei cerebrale. De acolo, ca un ceas mic şi ciudat de precis, ne dictează pompând melatonina, ciclul circadian.
Somn uşor, mă duc să îmi liniştesc al treilea ochi!
